Oameni de treabă (Paul Negoescu, 2022)

Noul film al regizorului care, printr-un umor de calitate, îi poate aduce pe români în sala de cinema pentru a vedea și producții românești.

Despre recent lansatul Oameni de treabă, următorul lungmetraj realizat de Paul Negoescu după Două lozuri în 2016, se poate spune, fără teama unei greșeli făcută la repezeală, că-l consacră pe regizor drept autor de comedii autentice, cu umor negru și clasic, realizate într-o manieră bufă, însă fără să cadă în grotesc. Și cum în cinematografia românească aproape orice comedie de calitate este, de fapt, o satiră socială, nici Oameni de treabă nu se îndepărtează de acest tipar. 

Scenariul șarjează locuri deja comune în filmele românești și în imaginarul românesc post-comunist: satul unde oamenii trăiesc din agricultura de subzistență, pescuitul ilegal, apartamentul din orașul de provincie considerat o mare avere fără să fie de fapt din cauza pieței imobiliare sărăcăcioase, trocul ilegal de la graniță cu – iarăși – faimoșii ucrainieni, corupția din administrația locală și justiție. Iar acest univers prea bine cunoscut, din care ne salvăm făcând haz de necaz în mod neaoș românesc, e populat de o tipologie de personaje – din nou – destul de des întâlnită sau care, în orice caz, îți lasă senzația de déjà-vu:  polițistul de la sat ratat, sărac, umil și umilit, omul-bun-la-toate din administrația locală, primarul – obligatoriu „boss-ul” micii mafii locale – cu un ego supergonflat, văzut ca un „tătuc” de săteni, cel care face și desface toate afacerile din zonă în interes propriu, popa satului care, pe lângă bigotismul tipic, aici joacă și rolul de bodyguard al primarului, fiind părtaș la fărădelegile acestuia, fosta soție a polițistului mult mai înstărită decât el și mai bine poziționată din punct de vedere social, fratele mai mare care a prosperat fiind mai „șmecher”, adică mai bine adaptat, „nevasta tânără și frumoasă”, râvnită de toți bărbații satului, polițistul tânăr, modern, de la oraș, încă idealist și necopt care tulbură apele și, în final, o pățește. Umorul cu care sunt tratate aceste teme nu este nici el foarte proaspăt sau original, căci în România tocmai repetarea și așteptarea unui anumit tip de satiră pare să stârnească râsul. Paul Negoescu parcă folosește în mod deliberat aceste motive recurente ca să ne ia mai bine prin surprindere cu „răsturnarea de situație” sau „lovitura de teatru” de la final. 

Oricum, până la deznodământul într-adevăr neașteptat, interpretarea actoricească asigură originalitatea fazelor comice. Prim-planurile prelungite ale interpreților din acest film constituie – pentru mine, în orice caz – o noutate în cinematografia românească recentă unde expresivitatea actorilor este prea puțin pusă în evidență. Astfel putem să admirăm în voie interpretarea perfectă a lui Iulian Postelnicu (polițistul Ilie, personajul principal), dar și pe cea a lui Vasile Muraru (în rolul primarului), actor care dovedește și aici ca în Cea mai fericită fată din lume că posedă o versatilitate actoricească mult peste nivelul scheciurilor care i-au adus celebritatea. Anghel Damian, interpretul tânărului agent Valentin, mizează, de asemenea, pe expresivitate când alternează siguranța de sine a orășeanului dezinvolt cu reticența subalternului muștruluit de șef.  

Deși începe ca o caricatură și rămâne astfel pe mare parte din durata filmului, povestea capată gradual accente dramatice mai întâi prin crimă, apoi prin „ancheta independentă ” a novicelui Valentin încheiată la spital, prin „spovedania” primarului asistată și iertată în mod canonic de preotul vânjos care-l însoțește ca o umbră, prin hărțuirea soției celui asasinat și, mai ales, prin dezmorțirea anti-eroului, șeful de post Ilie. Căci, de la început, amorțit și resemnat ne este prezentat Ilie: interesat exclusiv de cumpărarea unei livezi care să constituie „baza” mult visată a unei vieți obișnuite, decente și a unei familii. Pentru asta acceptă să fie una din slugile primarului din sat adaptându-se și el, ca toți românii, unei realități despre care știe că lasă de dorit din punct de vedere moral și nu numai, dar pe care nu o poate schimba, căci orice încercare în sensul ăsta l-ar strivi. De altfel, în ciuda adaptării lui, începe să fie strivit din momentul în care i se cere să fie complice la ascunderea criminalului, nu pe gratis, evident, ci oferindu-i-se ca răsplată livada mult râvnită pe care altfel n-avea bani s-o cumpere. Trezirea conștiinței sale constituie cea de-a doua parte a filmului, dar este o dezmorțire atât de lentă și de nesigură – prilej de alte faze comice – încât se integrează perfect în tragicomedia desfășurată de-a lungul filmului. 

Fiind vorba de un anti-erou polițist – neputincios și chiar complice până la un punct cu răufăcătorii – și de infracțiunile specifice zonei de graniță din estul țării, câteva paralele cu producția Câini nu puteau să nu apară. Dar, în timp ce în filmul lui Bogdan Mirică tonul e sobru și, spre final, chiar dramatic, iar în Oameni de treabă satira reprezintă esența scenariului – fără să se ajungă, totuși, la bășcălie –, personajele principale diferă și ele, evident. Acolo polițistul dezabuzat, confruntat cu iminența morții sale, face din proprie inițiativă un ultim gest moral care-l mântuiește și-l face erou din anti-erou, pe când aici Ilie se zbate între imboldul de a se trezi și cel de-a dormita în continuare pentru ca, în final, să aleagă oarecum impulsiv să fie de partea dreptății rămânând, totuși, un anti-erou necăjit și mirat de ceea ce i se întâmplă.

La final, câteva cuvinte despre simbolistica găinii de pe afișul filmului. Ea apare în film în trei scene-cheie: la început, când cade în mijlocul drumului dintr-un camion unde era transportată împreună cu alte surate de-ale ei, pe la mijloc când o vedem rătăcind prin sat și în scena finală, ca un martor tăcut al atrocităților de atunci. Fiind considerată îndeobște o personificare a prostiei, găina poate fi interpretată și aici în această cheie: ea i-ar reprezenta pe toți martorii debusolați din societate care prin tăcerea lor devin complici la fărădelegi fără să priceapă acest lucru. Sau ar personifica pe cineva care având privirea orientată mai ales în jos, spre pământul de unde-și ia hrana, când își ridică ochii vede, fără să înțeleagă, că nu este decât un animal de sacrificiu. Indiferent cum interpretăm acest simbol, un lucru rămâne cert: Paul Negoescu este regizorul care, printr-un umor de calitate, îi poate aduce pe români în sala de cinema pentru a vedea și filme românești. 

Regie: Paul Negoescu

Scenariu: Radu Romaniuc, Oana Tudor

Actori: Iulian Postelnicu, Anghel Damian, Vasile Muraru, Crina Semciuc