Un film care a deschis o epocă și a definit un stil, o dramă care atinge multiple teme, ai cărei eroi apar ca victime ale predestinării.
Debutul în lungmetraj al lui Luchino Visconti și film care a marcat începutul neorealismului italian, Ossessione este o dramă care atinge, într-o manieră regizorală impresionantă, mai multe teme: cea a destinului, a vinovăției, a spleen-ului, a neîmplinirii sociale, a pasiunii oarbe. Scenariul este bazat pe romanul din 1934 „Poștașul sună întotdeauna de două ori” al lui James M. Cain.
Gino Costa (Massimo Girotti) este un vagabond care poposește la o cafenea unde servea Giovanna Bragana (Clara Calamai), soția unui om înstărit. Încă de când se văd prima dată și el comandă ceva de mâncare, între cei doi ia naștere o atracție puternică și reciprocă.
Totul pare a curge într-un singur sens (și aici constă măiestria lui Visconti, de a face ca totul să decurgă firesc, deși acțiunea nu este tocmai comună, iar personajele sunt pline de contraste).
Ea este frustrată, prizonieră a unei căsnicii făcute doar din interes material cu un bărbat mai în vârstă și neatrăgător. El este un ”nomad”, un aventurier, dar care tânjește după o afecțiune reală, după un cămin. Soțul încornorat este grobian, supraponderal și are impresia că deține controlul.
Ce ar putea urma decât…
Gino se oferă ca, în schimbul unei mese neplătite, să rezolve câteva probleme tehnice din garajul lui Bragana, cerând apoi să lucreze la acesta. Prilej pentru a continua legătura cu Giovanna, deși la un moment dat vrea să plece, motivând că nu își poate schimba viața, iar ea, la rândul ei, spunând că nu poate trăi în vagabondaj.
Aici Visconti introduce un prim cadru memorabil: Gino, în port, singur în fața întinderii nemărginite a apelor. Putea, teroretic, să plece oriunde, să evadeze în larg, dar asta ar fi însemnat să își lase iubita la mii de kilometri depărtare – și nu poate face acest lucru.
Cei doi continuă concubinajul și, în cele din urmă, pun la cale eliminarea soțului, înscenând un accident de mașină. (Deși un personaj rudimentar și ușor infatuat, Bragana fusese totuși corect și nu bănuia ce se urzește în spatele lui, astfel încât stârnește totuși un soi de compasiune din partea privitorului).
Odată planul îndeplinit, apare un impediment neprevăzut: Gino nu era un asasin ”profesionist”, cu sânge rece, și imediat simte că dacă ar rămâne la localul care îi aparținuse defunctului, alături de văduva sa, s-ar simți copleșit, ar avea impresia că cel dispărut ”îl urmărește în continuare” (aici, de asemenea, Visconti filmează o scenă de mare efect, cu cei doi în local, pentru prima oară singuri).
Nici peripețiile temporare alături de un animator de show-uri ce promiteau prezicerea viitorului, nici aventura cu o dansatoare, survenită după ce Giovanna îi destăinuise că moștenise o asigurare de viață a soțului, spunând însă că nu știuse de aceasta, lucru de care Gino se îndoiește, considerând-o pe amanta sa duplicitară și că s-ar fi folosit de el în atingerea scopului, nici remușcările nu îi despart pe cei doi. Însă destinul le fusese pecetluit dinainte, poate ca în Tarot-ul celui ce își spunea ”Spaniolul”, cu care Gino lucrează o perioadă…
Neîmpliniți și în căutarea unei fericiri iluzorii, mereu dorită, dar niciodată atinsă, dorind să scape din chingile unui statut social care părea a îi condamna la sărăcie și anonimat, tânjind către marea pasiune, dar îndoindu-se unul de celălalt, eroii acestei bijuterii alb-negru sunt condamnați nu atât de autorități, cât de soarta pe care nu o pot învinge. Povestea lor seamănă cu cea a fluturelui atras de lumina lămpii – irezistibil, dar cu un final tragic.
Visconti creează o peliculă memorabilă, excelent turnată, cu o intrigă pasională și cadre care se imprimă în memoria vizuală a spectatorului ca niște instantanee fotografice. Un film care a deschis o epocă și a definit un stil, excelent regizat și interpretat.
Regie: Luchino Visconti
Scenariu: Luchino Visconti, Mario Alicata, Giuseppe De Santis, Gianni Puccini
Actori: Clara Calamai, Massimo Girotti, Juan de Landa