The Good Nurse (Tobias Lindholm, 2022)

Un film executat corect, cu o doză de mister pentru cei nefamiliarizați cu acest caz notoriu al criminalului în serie care a șocat America.

recenzie de film The Good Nurse, Tobias Lindholm

Regizorul și scenaristul danez Tobias Lindholm ne oferă primul său film de limbă engleză, o producție care a avut premiera la Toronto International Film Festival și a devenit disponibil pe Netflix după mai puțin de două luni. Scenarist al unor filme ca Jagten sau al mai recentului Druk, Lindholm a constituit o garanție că The Good Nurse va fi o peliculă la fel de pretențioasă, care va plasa ingredientele unui crime-movie peste o tulburătoare poveste reală. Prezența pe afiș a unor nume ca Jessica Chastain sau Eddie Redmayne a făcut ca filmul să fie așteptat de public cu o exigență îndreptățită.

Amy Loughren (Jessica Chastain) este o asistentă medicală care lucrează ture lungi și obositoare într-un spital din New Jersey. Pare făcută pentru meseria pe care și-a ales-o și depune toate eforturile pentru alinarea suferințelor bolnavilor pe care îi are în grijă. Este blândă și empatică, cu siguranță “asistenta cea bună”. După ce își isprăvește tura, Amy are grijă de cele două fete ale sale pe care le crește singură. Mai mult, are o problemă cardiacă severă. Inima sa poate ceda în orice clipă și numai un transplant îi poate salva viața. Doar că Amy nu își permite costisitoarea intervenție chirurgicală. Asigurarea medicală va acoperi costurile doar atunci când asistenta va acumula o anumită vechime la actualul loc de muncă. Din aceste motive, tot mai slăbită și singură, numără lunile rămase până la operația salvatoare. Încearcă să țină secretă condiția ei fizică, de teamă să nu fie concediată de conducerea spitalului care are nevoie de oameni apți să muncească într-un ritm aproape inuman. Singurul confort pare să vină din partea unui coleg nou, Charles Cullen (Eddie Redmayne), asistent medical și el. Acesta este la fel de blând ca Amy, muncitor și priceput în meserie deopotrivă. Charles își găsește în permanență timp și energie pentru a îi întinde lui Amy o mână de ajutor și pentru a-i oferi un umăr pe care aceasta să plângă. Cei doi devin din ce în ce mai apropiați, iar Charles descoperă boala de inimă a colegei sale.
În clipa în care o pacientă aflată în recuperare moare brusc și inexplicabil, reprezentanta spitalului, Linda Garran (Kim Dickens), e nevoită să alerteze poliția. Autopsia stabilește că pacientei i-a fost administrată o doză mortală de insulină. De teamă că spitalul va fi găsit răspunzător pentru moarte accidentală și va fi obligat să plătească despăgubiri uriașe către familia pacientei, Linda începe să obstrucționeze ancheta. Detectivii însărcinați cu investigația nu se lasă intimidați și pătrund din ce în ce mai adânc sensul lucrurilor. Ei descoperă că Charles are un istoric profesional foarte bizar: a mai fost angajatul altor nouă spitale și de la toate a plecat concediat. În fiecare spital în care a lucrat au existat morți suspecte, suspiciuni și zvonuri despre Charles, fără să fost vreodată sesizată poliția. Pacienții care muriseră fără cauză aparentă nu constituiau o reclamă bună pentru spitale și banii, desigur, fuseseră cel mai important lucru. Mult mai important decât etica medicală, decât dreptatea și decât însăși viața pacienților. Astfel că Charles se mutase de la un spital la altul, fără vreo investigație serioasă, urmat îndeaproape de valul de decese inexplicabile. Protejat de cercul vicios creat de un sistem medical rapace, Charles evitase orice acuzație. Nicio probă nu îl incrimina. Până când Amy se va găsi în poziția de a demasca atât pe autorul crimelor cât și modalitatea prin care spitalele, veritabile corporații în goană eternă pentru profit, își întorc prea des privirea în alte direcții decât binele pacientului. Situația extremă care a trenat ani de zile și a făcut zeci de victime a fost deopotrivă pricinuită de culpa spitalelor, dincolo de vinovăția evidentă a asistentului ucigaș.

Un film executat corect, cu o doză de mister pentru cei nefamiliarizați cu acest caz notoriu al criminalului în serie care a șocat America în anii 2000.
Cu toate acestea, fiind vorba de regia lui Lindholm și de un scenariu inspirat din cartea autorului Charles Graeber, dar semnat de Krysty Wilson-Cairns, scriitoarea nominalizată la Oscar pentru 1917, nu pot să nu fac comparații. The Good Nurse este departe de abordarea lui Lindholm din filmul său de debut, Krigen, unde regizorul găsea resurse pentru a construi minuțios un conflict de idei născut din ambiguitate și din îndoială. În Kapringen, același Lindholm devoala articulat dimensiunea morală a mașinațiunilor cinice corporatiste, ocazie de reflecție asupra unui sistem dominant care pune adeseori un preț prea mic pe viața omului.
De această dată, regizorul abandonează posibilitatea incursiunii în subiectul generos și se rezumă doar la o expunere a derulării evenimentelor și a investigației în sine. De dragul unui plus de suspans, Lindholm își trimite pelicula într-o zonă superficială care evită o abordare mai amplă a subiectului sistemului medical odios, un criminal mai sinistru decât Charles Cullen însuși. Ocazia de reflecție asupra sistemului de care vorbeam mai sus se ivește din nou, dar acum Lindholm o ignoră complet.
Nici scenariul nu se abate de la o formulă de etalare seacă a poveștii criminale. Din nou, am avut așteptări mai mari de la scenariul semnat de Wilson-Cairns. Dialogurile nu sunt deloc convingătoare, chiar în ciuda interpretărilor impecabile ale lui Chastain și Redmayne. Replicile sunt banale, rostite cu blândețe exagerată, cu voci joase și șterse. Personajele Amy și Charles sunt lipsite de adâncime (vezi relația lui Amy cu fiicele ei, lipsită de substanța care permite o aprofundare a personajului) cât și de un context individual care să faciliteze înțelegerea personajului și cunoașterea istoriei sale.
Poate e adevărat că la filmul lăudat nu trebuie să te duci cu un sac plin de așteptări. The Good Nurse are un potențial rămas neexploatat, este beneficiarul unor interpretări limitate scenaristic, dar executate de actori de primă mână, supracalificați pentru o atare partitură. De altfel, Chastain și Redmayne rămân punctul forte al peliculei, în vreme ce Lindholm pare să nu își regăsească de această dată profunzimea care l-a consacrat, atât ca regizor, cât și ca scenarist.