Câini (Bogdan Mirică, 2016)

O producție aproape perfectă din punct de vedere al tehnicii cinematografice, probabil primul film românesc despre „estul sălbatic” cu trimiteri la marile teme ale western-ului.

recenzie de film romanesc Caini, Bogdan Mirica

Lansat în 2016 la Festivalul de la Cannes unde a câștigat premiul FIPRESCI la secțiunea „Un certain regard” pentru ca ulterior să obțină Trofeul Transilvania la TIFF, Câini reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică. Conform propriilor mărturisiri, pe cineast nu l-au interesat nici reconstituirea realistă a post-tranziției dobrogene, nici comentariile sociale, nici documentarea cinematografică a problemelor din România rurală de la granița de est cu Ucraina. L-a interesat, în schimb, să creeze un film de atmosferă axat pe emoții și pe personaje, mai exact pe creionarea unor tipologii.  Povestea în sine e simplă și se încadrează într-un tipar binecunoscut al societății românești post-comuniste: o zonă rurală de la periferia civilizației pare abandonată chiar de propriii locuitori și ajunge să fie dominată de o bandă de delincvenți locali conduși chiar de bunicul personajului principal, Roman, un bunic total diferit de moșii afectuoși din imaginarul popular. La moartea sa, Roman moștenește casa din satul de lângă Tulcea plus multe hectare de teren gol aflat chiar în vecinătatea frontierei româno-ucrainiene. Din clipa în care moștenitorul se decide să vândă pământul, el intră în conflict cu gangsterul-șef local ce preluase rețeaua de infracțiuni după moartea bunicului.  Și de aici încolo încep problemele.

De altfel, problemele se fac simțite tocmai prin atmosfera creată încă de la începutul filmului, o atmosferă lugubră indusă de imagini dezolante și de tensiunea care se citește pe chipul lui Roman (Dragoș Bucur) care parcă-și ține în frâu teama, pendulând între siguranța orășeanului modern și nesiguranța emanată de un loc uitat de Dumnezeu, un sat fără câini. De altfel, singurul personaj canin, botezat în bătaie de joc Poliția, nu sperie pe nimeni în ciuda lătratului său neîncetat. Cadrele lungi și largi, vorbele puține, tăcerile îndelungate, decorul sărac nu fac decât să accentueze senzația de pustietate a locului și, evident, să crească suspansul, căci simțim că, în ciuda deșertului uman și natural, ceva e pe cale să se întâmple. Dar lucrul acesta se va lăsa așteptat, căci intriga se desfășoară lent precum curgerea timpului în satele românești, mai ales în cele lăsate în paragină; punctul culminant vine brusc, lipsit de pompa senzaționalismului, și deznodământul nu înseamnă decât reîntoarcerea la pustiul dinainte. La fel, răufăcătorii apar în scenă într-un mod neostentativ și firesc, emanați parcă de această pustietate cu care se identifică și pe care o domină cu siguranța stăpânului în contrast cu nesiguranța nou-venitului Roman.  De altfel, el intuiește adevărul, căci păstrează, din copilărie, unele amintiri despre nea Alecu, bunicul său, ce nu lasă vreun dubiu în privința firii acestui tataie atipic și a activităților în care se implicase.  Dar, cu toate că simte spiritul locului și violența ce-l caracterizează, Roman crede că le poate ocoli cu ignoranța și siguranța de sine a nou-venitului care-și urmărește în același timp propriul interes. Se trezește, însă, la realitate treptat pe măsură ce descoperă urmele lăsate de răufăcători și intră în contact cu Samir, succesorul lui nea Alecu, conștientizând dimensiunea răului doar la final când e prea târziu atât pentru iubita lui, cât și pentru el. Interpretat perfect de Vlad Ivanov, Samir,  adevăratul „băiat rău” al filmului, e sângeros, inteligent, direct, viclean și ironic când trebuie, sigur că, în cele din urmă, totul va funcționa așa cum își dorește el știindu-se protejat chiar de status quo-ul natural al acestui sat fără câini. 

Aici, în locul aceasta situat nu în idilica Deltă a Dunării, ci în semi-deșertul din partea nordică a Dobrogei, peisajul natural îl oglindește pe cel uman, caracterizate de case neîngrijite și oameni șubreziți, resemnați să se complacă în stagnare, dacă nu chiar în involuție. Iar în filmul lui Bogdan Mirică, imaginile care descriu realitatea de aici constituie singurul element comun cu estetica frustă a Noului Cinema Românesc de care regizorul a ales să se diferențieze în mod asumat și declarat. Iar în acest pustiu, natural și uman, apar o gheată încălțată de o labă de picior uman sfârtecat și un polițist atipic care o disecă și începe o anchetă pornind de la ea. Ancheta este, evident, la rândul ei atipică, fiindcă polițistul Hogaș, interpretat magistral de Gheorghe Visu – oropsit și el ca restul peisajului în care trăiește –, își cunoaște bine circumscripția și nu caută decât să-și confirme bănuielile. Personajele cu care interacționează în investigațiile sale – Terente, cel care a găsit gheata, colegul mai tânăr, celălalt polițist din sat, și veterinarul local, devenit ad-hoc medic legist – nu fac decât să accentueze atmosfera dezolantă și resemnată a satului, dar să o și detensioneze un pic prin umor. Aici remarcabilă este scena „autopsierii” ghetei, efectuată în cerdacul lui Hogaș, pe farfuria unde tocmai își mâncase cina, dovadă că în imaginarul cinematografic românesc nu e nevoie de arsenalul tehnologic de tip „CSI” pentru o investigație criminalistică eficientă. Întreaga scenă pare un omagiu extrem de original adus umorului sec al fraților Coen. Și tocmai acest personaj vlăguit, bolnav, lipsit de instrumentele elementare ale anchetei polițienești, va fi eroul răsturnării de situație de la finalul fimului. De fapt e un anti-erou bolnav, fără capă și spadă sau arme de ultimă generație, un justițiar de tip vigilante care ia legea în propriile mâini și-l împușcă pe Samir conform regulilor nescrise ale Vestului sălbatic sau ale westernului clasic. Hogaș, șeful de post din acest sat fără câini, se dovedește și el, la sfârșit, credincios spiritului locului unde violența și fărădelegea se impun chiar și în înfăptuirea dreptății. 

La final, rămânem cu impresia unei producții aproape perfecte din punct de vedere al tehnicii cinematografice, probabil primul film românesc despre „estul sălbatic”, ca o contrapondere la cele despre „vestul sălbatic”, pigmentat de culoarea locală, cu trimiteri la marile teme ale western-ului, axat pe evoluția personajelor, dar marcat și de observații sociale implicite care, poate în ciuda dorinței regizorului, nu sunt deloc periferice. 

Regie: Bogdan Mirica

Scenariu: Bogdan Mirica

Actori: Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Gheorghe Visu

autor
"Sunt pasionată de filme de când mă știu. La început, ele mi-au oferit - ca și cărțile - ocazia de a trăi mai multe vieți și de a pătrunde în lumi cât mai…
Citește →
RECENTE
Etichete