Mult prea complicat pentru a fi o comedie, suficient de amuzant pe alocuri pentru a nu se încadra în totalitate în genul tragic, filmul lui Cocteau reuşeşte să fie tragicomedia perfectă.
Film realizat şi scris de Jean Cocteau, Orphée (parte a unei trilogii) prilejuieşte cinefilului întâlnirea cu un mare mit al Greciei Antice, ca şi cu celebrul actor francez Jean Marais.
”Este privilegiul legendelor să fie fără vârstă”, spune realizatorul în debutul filmului, în care prezintă, succint, principalele repere ale mitului lui Orfeu, întrebându-se, totodată, ”când se petrece povestea noastră?”.
Desigur, timpul nu are nicio importanţă. Un mare subiect poate fi plasat oriunde, oricând. Esenţa lui este nepieritoare.
În boema pariziană a anilor ’40, un tânăr, pe nume Orphée (Jean Marais), se angajează într-o stranie aventură după ce este martor al unui accident. Urcat în maşina unei misterioase şi voluntare femei, eroul ajunge la reşedinţa acesteia, fără a înţelege ce se întâmplă atât cu el, cât şi cu victima accidentului.
Ingeniozitate greu de anticipat – femeia întrupa Moartea (rol încântător făcut de Maria Casares), având puteri supraomeneşti, putându-l în acelaşi timp resuscita pe cel decedat.
Deşi intriga are ceva misterios şi straniu în ea, ca şi mitul orfic, o anumită doză de umor de bună calitate se face simţită în unele replici: ”Aveţi toate drepturile din lume. Şi eu, la fel. Suntem chit”, îi spune străina lui Orphée. Sau: ”Nu vă faceţi probleme, bărbaţii revin întotdeauna. Doar sunt atât de absurzi”, i se spune soţiei eroului, îngrijorată de lipsa acestuia.
Punere în scenă în egală măsură dramatică şi (uşor) amuzantă, profundă pe alocuri, dar uneori şi lejeră, pelicula lui Jean Cocteau face parte din categoria filmelor pe care, dacă nu le vezi, vei fi în pierdere. Doar pe tărâm terestru, ca să fac o glumă în ton cu nota filmului.
Este o reinterpretare liberă, destul de originală a mitului, care te fascinează prin punerea în scenă şi prin jocul actoricesc de clasă.
Dramatismul se face simţit mult mai bine odată cu moartea Eurydicei (desigur, numită ca în legendă), pentru a lăsa loc şi unor subtilităţi: oglinzile sunt o poartă către lumea de dincolo (lucru bine cunoscut de amatorii de ocultism), iar existenţa într-o lume sau alta este ceva relativ (de asemenea un adevăr ezoteric).
Pogorârea lui Orfeu pe tărâmul morţii este foarte bine realizată artistic. Dacă până mai devreme te puteai amuza, acum atât replicile, cât şi decorul îţi dau fiori. Chiar simţi, ca spectator, că ai pătruns într-o altă lume – sau, mai bine zis, într-o altă dimensiune.
Tribunalul în faţa căruia ajung personajele principale aminteşte pe undeva de ”Procesul” kafkian: multe dintre întrebări sau sentinţe apar ca absurde, mai ales în contextul dat, unul fantastic, al întrepătrunderii lumilor.
Finalul, ingenios construit, parafează ceea ce spectatorul, probabil, intuise deja: în pofida pasiunilor ce se nasc, cele două lumi sunt ireconciliabile, diferite prin structură, iar eroii lor, deşi atemporali prin spirit, trebuie să se reîntoarcă în lumile cărora le aparţin.
Mult prea complicat pentru a fi o comedie, suficient de amuzant pe alocuri pentru a nu se încadra în totalitate în genul tragic, filmul lui Cocteau reuşeşte să fie, totuşi, îmbinarea celor două, la fel cum lumea viilor şi cea a morţilor se întrepătrund pe ecran: cine a văzut Orphée poate afirma că a vizionat tragicomedia perfectă.
Regie: Jean Cocteau
Scenariu: Jean Cocteau
Actori: Jean Marais, María Casares, Marie Déa
Unde poate fi vizionat Orphée:
