Fando y Lis (Alejandro Jodorowsky, 1968)

Punere în scenă extravagantă, film-cult al anilor ’60, Fando y Lis este un amestec bizar de elemente suprarealiste, imagini şocante şi întrebări existenţiale.

recenzie de film Fando y Lis, Alejandro Jodorowsky

Cu certitudine, Jodorowsky propune un altfel de cinema, realizat cu altfel de mijloace (extravagante, dar nu neapărat ultrasofisticate). Tărâmul mistic Tar este cadrul în care excentricul regizor chiliano-francez pune în scenă o poveste (bazată pe piesa de teatru semnată de Fernando Arrabal) cu trimiteri la sensurile ascunse ale existenţei.
Nu ştiu cât de sus se situează Jodorowsky într-un clasament al celor mai buni regizori din toate timpurile (depinde şi de interpretarea fiecăruia, eu îl văd în top 30), dar de un lucru a reuşit să mă convingă (vizionând şi alte pelicule ale sale, El Topo şi The Holy Mountain): este un maestru al asocierilor de cadre, inegalabil în succedări de imagini care vor rămâne întipărite în memoria cinefilului ca o experienţă unică.

Fando (Sergio Kleiner) şi iubita sa parţial paralizată, Lis (Diana Mariscal) sunt un cuplu straniu, mergând printre ruine, într-un ambient dezolant, în căutarea unei fericiri şi a unei mântuiri improbabile, doi vagabonzi ce aspiră la celest, dar nu-şi pot învinge propriile imperfecţiuni.
Ca şi în El Topo, personajul principal masculin trebuie să treacă mai multe încercări (nu atât de explicite ca în cealaltă peliculă) pentru a ajunge la capătul drumului, la eliberare (o temă recurentă la Jodorowsky).
Găsesc de efect folosirea păpuşilor (uneori mutilate) ca simbol al inocenţei pierdute, o imagine care va reveni de mai multe ori pe parcursul peliculei, care beneficiază şi de o coloană sonoră adecvată.

Amestec bizar de elemente suprarealiste, imagini şocante şi întrebări existenţiale, Fando y Lis se remarcă prin aceea că relevă importanţa iubirii şi descoperirea unui sens al vieţii, recurgând însă la a prezenta preponderent elementele contrare, adică absurdul, grotescul, cruzimea, partea întunecată.
Tocmai asta şi face filmul fascinant (pentru cei dispuşi să recepteze o astfel de operă, evident), regizorul părând a îmbina elemente din specificul operei lui Bergman cu unele din tablourile lui Dali. Unele secvențe sunt relativ obositoare, dar îl găsesc un impediment minor pentru un film care debordează de originalitate şi fantezie. Mărturisesc că am fost foarte curios să văd dacă Binele învinge Răul în această anti-fabulă cu anti-eroi. Am o teorie despre ce a vrut să transmită Jodorowsky prin final (un final trist, mi l-aş fi dorit altfel, însă nu pot nega că rămâne, din punct de vedere artistic, la un nivel înalt), respectiv necesitatea jertfei pentru eliberarea definitivă (dar nu terestră! De aceea e vorba de un tărâm mitic), însă interpretările pot fi multiple. Cert este că stigmatul imperfecţiunii umane rămâne, ca şi în cazul lui Adam şi al Evei sau în cel al lui Orfeu şi Euridice. Fando este, în cele din urmă, învins de propriul gest, într-o manieră care îţi dă fiori. Oricum, indiferent dacă veţi agrea sfârşitul sau nu, per ansamblu este o realizare cinematografică de excepţie, al cărei fan mă declar.
Este acel gen de cinema care sparge tiparele, rămânând totodată la un standard ridicat din punct de vedere artistic.

Regie: Alejandro Jodorowsky

Scenariu: Fernando Arrabal (piesa), Alejandro Jodorowsky

Actori: Sergio Kleiner, Diana Mariscal, Tamara Garina

Previous post Jean-Paul Belmondo (1933-2021)
Next post Tata mută munții (Daniel Sandu, 2021)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!