O animație care închide arcul carierei impresionante a regizorului capodoperei Spirited Away.
Deznodământul este un moment vital al oricărei povești. Odată ce te apropii din ce în ce mai mult de acesta, claritatea principiilor, felul în care ai trăit experiența, rămășițele alterate ale acelor episoade, toate acestea capătă sens. Găsești oglinda aburindă a propriei ființe și începi să o ștergi. Sfârșitul te arată așa cum ești tu, așa cum ai fost, așa cum ai trăit, așa cum ai fi vrut să trăiești.
Ultima filă din cariera legendarului creator Hayao Miyazaki este reprezentată de filmul The Boy and the Heron (t.o. Kimitachi wa dô ikiru ka), apărut în cinematografele din România la jumătatea acestei luni. Este un testament animat, o creație eliberatoare, care permite artistului de 82 de ani să însumeze experiențele, pasiunile, regretele și speranțele trăite de-a lungul a opt decenii. Oniricul se transferă în realitatea imediată a creatorului, lumea visului devenind palpabilă, înspăimântătoare pe alocuri, greu de înțeles în mod rațional, intelectual. Este un film al senzației, al emoției stârnite de subconștient. Ți-e frică, dar nu înțelegi de ce; ești tensionat, dar n-ai niciun motiv; te bucuri, dar nu știi dacă va avea sens.
The Boy and the Heron împrumută două concepte din alte două filme deja aclamate ale aceluiași regizor. Din Spirited Away împrumută lumea alternativă. Lumea spiritelor, o lume cu sens propriu, greu de deslușit sau anticipat. O lume pe care, dacă ai ghinionul să o pătrunzi, ești nevoit să o accepți pentru a putea pleca cât mai curând. Din Howl’s Moving Castle împrumută călătoria inițiatică, obstacolele diferite pe care protagonistul trebuie să le depășească pentru a atinge purificarea. Filmele acestea au o doză considerabilă de pericol-naiv. Personaje deloc înspăimântătoare, animate într-un mod cât mai prietenos și inocent, devin într-o clipită niște fiare diabolice al căror unic scop este să te descompună. Peliculele amintite au o structură narativă asemănătoare cu cea a unui basm popular românesc, de acolo probabil succesul răsunător din sălile de cinema mioritice. Sunt compuse într-o manieră clasică, iar ca în orice basm popular, binele învinge, oricât de puternic ar fi fost răul.
Călătoria lui Mahito, personajul principal al animației, este una inițiatică, aventura trăită de acesta inaugurând un nou început. Cu un suflet măcinat de trauma morții mamei sale, modul în care reacționează la noile rutine pare controlat de această amintire fantomă. Înecat de lacrimi și posedat de vină, ar face orice pentru a o readuce la viață. Vulnerabil, disperat și extrem de rănit, este abordat de un stârc, care în cultura japoneză reprezintă conexiunea cu lumea spiritelor. Această pasăre nu este una obișnuită, ci un simbol al infernului, îmbiindu-l pe Mahito să o însoțească. Copilul rezistă insistențelor stârcului, în ciuda faptului că promisiunea finală era reîntâlnirea cu mama sa. În acest fel, scenele lor de confruntare fac racord la binecunoscutele episoade biblice dintre Mesia și diavol, utilizând mai multe referințe de limbaj și simboluri precum peștii sau alte creaturi. Dispariția noii soții a tatălui său, pe care a refuzat-o pentru postul de mamă, stârnește panica în rândul tuturor personajelor. Mahito pleacă de acasă ca să o găsească, însoțit de îngrijitoarea sa și ghidat de nimeni altul decât de stârcul cenușiu. Bătrâna îngrijitoare este simbolul înțelepciunii, grijii materne și experienței de viață. Ca o moașă, ajută la renașterea tânărului.
Păsările sunt un simbol constant pe tot parcursul acestui film. În cultura japoneză, acestea reprezintă longevitatea, prosperitatea și iubirea. Menite să înflorească viața oamenilor prin cele amintite mai sus, pe tărâmul ”celălalt” sunt niște monștri care îi ucid cu cruzime, mâncându-i de vii. Ele sunt, de fapt, exponenții urii oamenilor față de oameni, ce saltă din extremă în extremă pentru a potența teroarea și delirul. Stârcul, care a vrut să-l ucidă pe băiat, este un om deghizat în animal, pe când perușii criminali, care au și efect comic, sunt doar o emblemă a comportamentului uman, aceștia copiind moravurile stăpânilor. Un exemplu important în cinematografia universală îl reprezintă filmul Birds regizat de Alfred Hitchcock. Exact ca în acea peliculă, păsările îngrozesc, tulbură și agită. Strică vieți, schimbă idealuri, omoară destine.
Flăcările sunt prezente pe parcursul întregului film. Flăcările au luat viața mamei în lumea umană, pe când, pe lumea cealaltă, flăcările sunt unealta folosită împotriva răului. Folosind teoria prezentată mai sus, pe tărâmul alternativ Mahito capătă caracteristica metaforică a păsării Phoenix. Aceasta arde, doar pentru a renaște din propria cenușă. Sufletul său calcinat revine din nou în simțăminte, căpătând un scop concret alăturat unei misiuni nobile.
Nucleul filmului este reprezentat de întâlnirea dintre Mahito și stăpânul lumii alternative. O întâlnire între două versiuni ale aceleiași persoane, a două entități temporale aflate la începutul, respectiv la finalul vieții. Scenă structurată clasic, folosind raporturi precum maestru-ucenic, învățător-moștenitor, trecut-viitor, deschide poarta către organul absolut al creației, centrul vieții, punctul de început și de final al infinitului. Un spațiu liniștit, suspendat într-o realitate compusă din neutronii unei varietăți nemărginite de posibilități. Pilonii care stau la baza acestei lumi feerice sunt niște forme geometrice palpabile care, puse una deasupra celeilalte, susțin greutatea energetică a unui adevăr paralel.
Mahito acceptă responsabilitatea primită de la stăpânul acestui prezent, de a deveni moștenitorul și ocrotitorul lumii alternative. Este o trimitere evidentă la finalul carierei lui Miyazaki, un creator extenuat, aflat aproape la capătul vieții. Nevoia de a oferi cuiva învățămintele și bunurile tale oferă valoare adăugată existenței, muncii și experienței acumulate, denotând maturitate și simț de răspundere față de lucrurile pe care le prețuiești. Dar ca în orice poveste frumoasă, există și un sfârșit.
Bătrânul stăpân nu reușește să facă tranziția, împiedicat fiind de propria sa creație. Astfel, Mahito devine stăpânul simbolic al propriei vieți, pe care urmează să o reconstruiască de la zero.
Procedeul ”ma” folosit în filmele acestui incredibil regizor se traduce din japoneză drept ”goliciune”. După fiecare scenă de acțiune concentrată, urmează o pauză în care spectatorul consumă întâmplările anterioare. Este folosit în toate peliculele sale, fiind metoda lui preferată de construcție narativă. ”Ma”-ul de această dată este însuși finalul. Închide arcul unei cariere impresionante, distruge lumea visului din care și-a extras inspirația și dă startul unui nou început, o nouă călătorie a unui personaj veșnic. ”Ma”-ul de această dată este folosit pentru a consuma întreaga sa carieră cinematografică, nu doar un moment distinct.
The Boy and the Heron este nucleul universului miyazakian, iar în momentul în care nu va mai rula în cinematografe, toate drumurile bătătorite pe care a pășit acest regizor se vor intersecta în sfârșit în același punct: nemurirea.
Regie: Hayao Miyazaki
Scenariu: Hayao Miyazaki
Actori: Soma Santoki (voce), Masaki Suda (voce), Kô Shibasaki (voce)
Unde poate fi vizionat The Boy and the Heron:
