Un western atipic, mistic, regizat de un maestru al cadrelor care transcend realul. O punere în scenă ambiţioasă, încărcată de simboluri şi secvenţe care pot şoca, El Topo impresionează prin realizare şi prin mesaj.
Încă de la început, Jodorowsky îmbină, aşa cum ne-a obişnuit deja, firul narativ cu simbolistica, de data aceasta într-un western atipic.
Eroul porneşte, călare, în căutarea unui destin ascuns. Este însoţit de un copil de 7 ani, gol, căruia îi cere să îngroape două simboluri: prima jucărie şi o fotografie a mamei sale.
Asemeni cârtiţei care sapă tuneluri lungi şi sofisticate, dar care, odată ajunsă la suprafaţă, este orbită de lumina soarelui, este şi omul: caută un sens al vieţii, îşi caută propriul destin, dar realizează că se află, de fapt, în mijlocul unui ”joc” ale cărui reguli nu le cunoaşte în totalitate. Şi că trebuie să se bazeze pe intuiţie pentru a ieşi dintr-un labirint aparent inexpugnabil.
Ca de obicei într-o astfel de poveste, eroul intră în pielea justiţiarului pentru a răzbuna o comunitate care fusese victima unei nelegiuiri şi află de la un localnic, care devine la rândul său victima călăreţului singuratic, că de vină au fost ”colonelul şi încă cinci oameni”.
Ne sunt prezentaţi şi aceştia – desigur, un grup de nelegiuiţi, de primitivi, care trăiau în desfrâu şi crimă şi îi umileau pe alţii. Colonelul, însuşi, se număra printre cei mai cruzi şi îşi impunea autoritatea printr-o forţă pe care nu o contesta nimeni.
Când, singur, însoţit doar de copil, eroul îl înfruntă pe Colonel şi pe ai săi, pare doar un gest nebunesc, sinucigaş, însă se va dovedi a fi mai mult decât un act de bravadă.
Jodorowsky face însă un film care trimite la anumite sensuri ascunse, punând de exemplu titlul ”Geneza” unei scene în care apăreau călugării franciscani care fuseseră victimele grupului.
Când Colonelul este umilit şi mutilat, te poţi gândi că ”fiecare pasăre pe limba ei piere”, dar, în egală măsură, că justiţia divină poate fi făcută pe Pământ doar prin forţă (cam ca în cazul Sodomei şi al Gomorei). Pentru că justiţiarul îi spune chiar aceste cuvinte la întrebarea: ”Cine eşti tu, să mă judeci pe mine?” – ”Sunt Dumnezeu”.
Desigur, Dumnezeu nu trimite în fiecare zi focul asupra Pământului, şi nici nu este un zeu crud şi răzbunător, dar, dacă ar vrea, ar putea-o face.
Curând, El Topo va ajunge la o peşteră magică, un loc rezervat iniţiaţilor, unde va cânta o melodie la flaut.
(De altfel, de multe ori eroii lui Jodorowsky amintesc într-un fel de guru, deşi sunt – sau par – oameni obişnuiţi, respiră aer ezoteric, deşi sunt făcuţi din carne, din oase şi din sânge).
Aflat în plin deşert împreună cu femeia care fusese a Colonelului, eroul joacă rolul unui improbabil Crist modern aflat în căutarea Adevărului, sau mai curând al unui rătăcitor ce vrea să descopere Graalul.
Viziune însă mai terestră din partea excentricului regizor chilian, fiindcă eroul său, pentru a câştiga dragostea femeii, trebuie să găsească şi să ucidă patru mari maeştri care locuiau în deşert.
Iar primul dintre ei era un adevărat iniţiat, ce îi va smulge eroului cuvintele ”E mai bun decât mine!”. Iar femeia va juca, pe undeva, rolul Evei, fiindcă îl va convinge pe erou să muşte din mărul numit ”câştigă prin orice mijloace”.
Desigur, cele patru încercări la capătul cărora va obţine iubirea sunt tot atâtea simboluri ale inextricabilelor probe terestre pe care trebuie să le trecem pentru a (re)câştiga paradisul, o temă asemănătoare celor mitologice.
A doua confruntare a fost mai complicată şi mai plină de sensuri decât prima – şi nici măcar nu putem afirma că a câştigat cel mai bun…
”Prea multă perfecţiune este o eroare”, spune eroul după a treia confruntare. Interesant spus, dar cu certitudine este o eroare şi prea multă dorinţă de a câştiga.
În fapt, adevărurile i se vor releva puţin mai târziu, fiindcă totul este un test, iar a-ţi ucide adversarul nu te transformă neapărat într-un învingător.
El Topo e un film de referinţă între creaţiile lui Jodorowsky nu doar datorită originalităţii, ci mai ales sensurilor care se dezvăluie privitorului treptat: e ca un joc cu mai multe niveluri, din ce în ce mai complexe: tocmai când a înţeles că s-ar putea să nu fie cu adevărat învingătorul, eroul este trădat de femeia care-i propusese întrecerea. Foarte ingenios şi dă o notă aparte acestui western, să-i spunem, mistic.
Peisajul deşertic superb şi stranietatea personajelor şi situaţiilor vor atrage cu siguranţă spectatorul amator de ceva diferit de western-ul clasic. Este şi o experienţă vizuală interesantă (de altfel, caracteristic pentru Jodorowsky), nu doar un scenariu aparte.
Şi mai interesantă este partea care urmează, când, după ce s-ar fi putut crede că murise, eroul ajunge într-o peşteră unde un întreg neam era ţinut prizonier. Deşi de data aceasta admite că nu este Dumnezeu, ci un simplu om, îşi asumă salvarea şi eliberarea prizonierilor, ce poate fi asemănată unei mântuiri.
Iar înainte de ultimul capitol, intitulat ”Apocalipsa”, vom putea vedea ceea ce este, într-adevăr, abject pe această lume: sclavia, umilirea, decadenţa, monstruozitatea şi perversitatea umane.
Cel ce se confruntase până atunci cu sine va asista, neputincios, la un spectacol grotesc derulat ”în afară”, acolo unde promisese că-i va duce pe cei ţinuţi prizonieri. Devenit un om blând, paşnic, va încerca în zadar să găsească un echilibru şi să câştige un bănuţ, pentru sine şi consoarta sa, într-o lume a promiscuităţii.
O punere în scenă ambiţioasă, încărcată de simboluri şi cadre care pot şoca, El Topo impresionează prin realizare şi prin mesaj.
Iar finalul este într-adevăr apocaliptic, însă rămânem măcar cu ideea că jertfele nu sunt în zadar. Că omenirea va înţelege, în cele din urmă, lecţia vieţii.
Regie: Alejandro Jodorowsky
Scenariu: Alejandro Jodorowsky
Actori: Alejandro Jodorowsky, Brontis Jodorowsky, José Legarreta
Unde poate fi vizionat El topo:
