Combinând umorul negru cu elemente de film polițist satiric, dar și cu momente dramatice, Voice of Silence oferă o viziune cinematografică personală.
Prezentat la TIFF 2021, în afara competiției, filmul sud-coreean „Vocea tăcerii” (Voice of Silence/소리도 없이) reprezintă debutul în lung metraj al regizoarei Hong Eui-jeong, un debut reușit pentru o producție independentă inclusă în selecția oficială a mai multor festivaluri internaționale, ajungând iată și în România. Școlită la Seul și la Londra, Hong Eui-jeong face parte dintr-un recent val destul substanțial de regizoare sud-coreene care au început să-și impună propria viziune cinematografică, mai ales în producții independente.
Combinând umorul negru cu elemente de film polițist satiric, dar și cu momente dramatice, Voice of Silence oferă, într-adevăr, o viziune cinematografică personală aflată, totuși, în siajul satirei sociale dusă la apogeu de Bong Joon-ho în celebrul Parasite. Și în acest film găsim imaginea sărăciei din Coreea de Sud, prezentată însă mult mai realist, mai frust, dar și mai uman. Și aici ni se arată cum precaritatea economică duce la precaritate morală, căci eroii principali – Chang-bok, un vânzător ambulant de ouă de vârstă mijlocie, și Tae-in, tânărul lui ajutor suferind de muțenie, dar fără alte dizabilități –, pentru a-și rotunji veniturile extrem de reduse, au o slujbă secundară, dar secretă: sunt debarasatori ai locurilor unde diverși interlopi își desfășoară infracțiunile. Rolul celor doi este de a șterge urmele de sânge și resturi umane rezultate în urma torturilor și a crimelor, de a îngropa cadavrele și, în general, de a se asigura că interlopii lucrează cât „mai igienic” și „curat”. Nefiind vorba de un thriller, Voice of Silence aplică tratamentul umorului negru și al satirei – amintind vag de Quentin Tarantino – vizibile, de pildă, în replicile protocolare și excesiv de politicoase pe care Chang-bok le rostește în prezența mafiotului șef sau în profesionalismul pe care tot el îl afișează când se echipează în uniforma de lucru, formată din pelerină, cască și cizme de cauciuc. De asemenea, turuiala și habotnicia lui, manifestată inclusiv prin recitarea unor versete din Biblie în timp ce le îngroapă pe victimele angajatorilor săi, constituie, evident, alte elemente de umor negru de calitate. Încurcăturile tipice pentru filmele cu infractori proști și polițiști caraghioși nu lipsesc nici ele. Exemplare în acest sens sunt secvențele cu vardistul local beat ce contrastează cu polițista tânără – competentă și devotată meseriei –, dar care, la final, după ce-i rănită în mod absurd și îngropată de vie, iese din mormântul improvizat bine, mersi, într-un mod burlesc, ironizând vădit grotescul din deja popularele filme TV coreene cu zombie.
Până aici nimic original, s-ar putea spune: sărăcia care estompează demarcația dintre moral și imoral, umorul negru care edulcorează violența și satirizarea personajelor, bogați și săraci deopotrivă, le mai vedem și în alte filme. De asemenea, povestea care introduce nota de dramatism autentic nu pare nici ea foarte originală: e vorba de relația inocentă dintre tânărul mut Tae-in și copila de 11 ani, răpită de angajatori lui mafioți, care grație precocității și empatiei sale, îl salvează redându-i omenia. Este adevărat că nu e prima oară când tema mântuirii răufăcătorului prin puritatea unui copil apare pe ecrane. Dar în Voice of Silence, pe lângă noutatea în sine a poveștii acestei mântuiri, nici situația nu e descrisă într-un stil total maniheist. Nici Tae-in nu e complet depravat după cum indică, în anumite momente, mimica lui extrem de expresivă, nici fata, Cho-hee, nu acționează de fiecare dată doar din pură generozitate sau inocență, fără bănuiala vreunui calcul sau scop pragmatic în beneficiul propriu (era doar victima unei răpiri și sechestrări!). Originalitatea constă, poate, tocmai în această pendulare între răul absolut și binele absolut, în privirea empatică cu care regizoarea își privește personajele dezvăluindu-le omenia simplă ascunsă sub stratul destul de gros de indiferență morală și, pe alocuri, chiar rapacitate cu care sărăcia le-a acoperit. O privire empatică de care, în opinia mea, alte personaje, aflate în situații oarecum similare cum ar fi, de pildă, cele din Parasite, nu beneficiază.
În plus, ceea ce susține cu adevărat povestea din Voice of Silence, făcând-o verosimilă și convingătoare, este interpretarea actoricească a întregii distribuții, dar mai ales a celor trei actori principali: Yoo Ah-in în rolul Tae-in, Yoo Jae-myung în rolul Chang-bok și fetița Moon Seung-ah în rolul Cho-hee. Dintre ei, însă, remarcabil din toate punctele de vedere este Yoo Ah-in, actor foarte versatil care nu se sfiește să joace nici în seriale horror, apocaliptice, extrem de gustate de publicul larg, cum ar fi Hellbound de pe Netflix, dar nu se teme nici de filmele de artă marca Lee Chang-dong, cum ar fi fascinantul Burning unde Yoo Ah-in are rolul principal, unul total diferit de cel din Voice of Silence. Aici expresivitatea mimicii și a gesturilor sale, în interpretarea unui personaj mut, atrag atenția nu doar prin perfecțiune tehnică și intensitate, ci și prin naturalețe. Întruchipat de Yoo Ah-in, tăcutul Tae-in se transformă dintr-un personaj cam amorf în prima parte a filmului într-un adevărat erou salvator pe care al cărui chip citim toată paleta de emoții și gânduri născute în urma întâmplării neașteptate care-i răscolește existența și-l scoate, în final, din impasibilitate.
Regie: Hong Eui-jeong
Scenariu: Hong Eui-jeong
Actori: Yoo Ah-in, Yoo Jae-myung, Moon Seung-ah
Unde poate fi vizionat Voice of Silence:
