Este uimitor cum, pe parcursul câtorva ore cât durează un film, uităm de tot ceea ce ne înconjoară pentru a intra într-un univers fictiv, pentru a ne identifica deseori cu trăirile, emoţiile, eşecurile sau reuşitele personajelor de pe ecran.
Univers fictiv – şi totuşi care îşi are rădăcini şi în realitate, în experienţele de viaţă ale regizorilor şi scenariştilor care, nu de puţine ori, au proiectat în creaţiile lor câte ceva din propriile vieţi.
Cu toate acestea, mai mult factorul psihologic este cel care ne animă – să luăm, de exemplu, filmele cu super-eroi. Fie că vorbim de clasicele pelicule cu Superman şi Batman, sau Spiderman, fie că ne raportăm la super-eroii prezentului, în aceste cazuri este evident că ficţiunea înlocuieşte aproape în totalitate realitatea.
Şi totuşi, proiectăm asupra eroilor de pe ecran toate dorinţele, speranţele, aspiraţiile noastre. Ne dorim ca ei să învingă, să reuşească acolo unde noi n-am putea-o face, să fie înzestraţi cu puteri miraculoase care nouă nu ne sunt accesibile.
Treptat, personajul fictiv devine, de fapt, un fel de proiecţie a unui alter ego, mai puternic şi mai aproape de perfecţiune decât originalul.
Chiar şi în cazul personajelor care nu au puteri supranaturale, transferul de emoţii funcţionează similar. Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, când am vizionat filmul, mi-am dorit cu o asemenea ardoare ca eroii pozitivi să învingă încât nu-mi mai puteam stăpâni emoţiile, iar finalul m-a dezamăgit foarte mult (e vorba de pelicula lui Luc Besson, Léon, în care Natalie Portman, pe atunci doar o copilă, făcea primul său rol important).
Desigur, la fel se întâmplă cu toate miile de spectatori, care îşi îmbogăţesc universul interior cu noi experienţe şi trăiri ale unor situaţii imaginare.
Însă la fel stau lucrurile şi în cazul anti-eroilor.
Pe unii îi urâm, în cazul altora ne punem întrebarea dacă chiar ar fi trebuit creaţi/făcuţi să existe, dar nu le putem nega puterea de a intra în mintea noastră şi chiar charisma, însoţită însă de o aură negativă – dacă-mi este permisă formularea paradoxală -, cum ar fi, de exemplu, celebrul personaj Hannibal Lecter, făcut cunoscut pe tot mapamondul prin interpretarea de excepţie a lui Sir Anthony Hopkins.
Ba chiar pot avea loc şi accidente – este binecunoscut cazul celor care au agresat sexual o femeie, spunând că au fost ”motivaţi” de exemplul oferit de anti-eroii din ”A Clockwork Orange”, ceea ce a provocat o reacţie repulsivă extrem de puternică a regizorului (regretatul Stanley Kubrick) şi chiar retragerea filmului din unele cinematografe.
Pozitivi sau negativi, adulaţi sau huliţi, ardenţi sau flegmatici, eroii de cinema, deşi personaje fictive, capătă viaţă şi puteri nebănuite chiar datorită nouă, care îi înzestrăm indirect cu aceste puteri, certificându-le existenţa pe parcursul celor aproximativ 90 de minute cât durează filmul, dar şi mult timp după aceea.
Ei există datorită cinefililor şi datorită regizorilor şi scenariştilor care i-au creat. Încercaţi să spuneţi cuiva că Spiderman, Batman, Superman, Zorro, Hannibal Lecter, Freddy Krueger nu există şi veţi vedea că nu vă va da dreptate.
Din chiar momentul în care scenaristului i-a venit prima oară ideea creării lor, eroii şi antieroii şi-au asigurat paşaportul pentru eternitate.
