O analiză directă, tranșantă a disfuncționalității emoționale, a incompatibilității sufletești și a suferinței duse la extrem.
Violența domestică este una dintre cele mai răspândite boli fără de leac. Prezența sa necontenită în viețile noastre o transformă într-o normalitate iminentă, într-o resemnare continuă. Bătăile în familie sunt la ordinea zilei. Un ochi umflat, pentru percepția largă, înseamnă o căsnicie sănătoasă. Interacțiunea dintre soți devine înfricoșătoare, delirantă. Spațiul privat este substitutul unui câmp de război, ambele părți așteptând cu spaimă, în tranșee, momentul în care o să atace sau o să fie atacați. Unii încearcă mutări disperate, schimbări de tactici, noi moduri de a conviețui, doar pentru a potoli conflictul. Procesul acesta roade sufletele așa-zișilor îndrăgostiți, până îi transformă în neființe. Atunci când omul se află în punctul critic al propriei sale suferințe, acțiunile lui devin nocive. Toxicitatea mediului îl îmbolnăvește definitiv și îl împinge către asuprire. Când neajunsurile sunt aliniate corespunzător, intervine anarhia comportamentală. Acțiunile devin primitive, iraționale. Certurile izbucnesc din pricina celor mai mici neajunsuri, ce sunt ispășitoarele celor mai mari. Partenerul devine un animal prădător, iar casa, o cușcă. Viața se scurge pe lângă cei doi îndrăgostiți, lăsând în urmă înjurături, lacrimi, urlete și urme de pumni în pereți. Atunci când traiul de zi cu zi este sugrumat de calvarul emoțional al suferinței, se naște haosul. Odată ajuns la maturitate, haosul sufletesc naște, la rândul său, o suită de reacții incontrolabile, absurde. Palme, pumni, vorbe grele, jigniri, reproșuri, toate atrăgând din ce în ce mai mult involuntarul, accidentalul. Accidentalul naște controverse. Atunci când se petrece un eveniment interpretabil, societatea se orânduiește pe mai multe categorii. Sunt conspiraționiștii, ce atacă veridicitatea subiectului, sunt cinicii, ce atribuie cele mai brutale rezolvări, și sunt empaticii, ce încearcă să înțeleagă întâmplarea dintr-un punct de vedere emoțional. Cei mai rari sunt raționalii, cei ce pun cap la cap datele și încearcă să le privească dintr-un punct de vedere obiectiv. Categoria aceasta este și cea mai puțin ascultată. Vocea lor este stinsă, ca o șoaptă, în comparație cu strigătele de război ale conspiraționiștilor sau ale cinicilor. Empaticii sunt cei mai schimbători, fiind impresionați până la lacrimi atât de minciuni exhaustive, cât și de adevăruri. Un exemplu ce clarifică și ilustrează aceste categorii este filmul 12 Angry Men regizat de Sidney Lumet, în care Henry Fonda joacă rolul raționalului, aflat la unul din polii categoriilor, iar Lee J. Cobb joacă rolul cinicului, aflat la celălalt pol, diametral opus față de antecedentul menționat. Toate celelalte personaje sunt ca niște puncte de control minore, fără de care nu se poate ajunge dintr-o parte în alta a spectrului, dar care nu influențează radical. Atunci când o relație disfuncțională este alăturată accidentalului și imprevizibilului, pilonii pe care se sprijină viața se prăbușesc.
The Anatomy of a Fall, regizat de Justine Triet, este o analiză directă, tranșantă, a disfuncționalității emoționale, a incompatibilității sufletești și a suferinței duse la extrem. Nominalizat la cinci premii Oscar, cele mai notabile fiind Cel Mai Bun Film al Anului, Cea Mai Bună Regie (Justine Triet) și Cea Mai Bună Actriță în Rol Principal (Sandra Hüller), este un film ce reușește prin simplitate, complexitate, normalitate, și o abordare extrem de profundă și elaborată a unui subiect aparent banal, să construiască una dintre cele mai bune drame de investigație din ultimii ani. Fără mișmașuri, artificii sau împopoțonări, cu gust și știință de cinema, The Anatomy of a Fall demonstrează că filmele bune se ciocnesc de realitate, topindu-se. Mai aproape de adevăr ca multe DocuDrama-uri, creează un vortex al atemporalității, în care spectatorii se îneacă unul după altul.
Pelicula este sprijinită de patru piloni principali. Sandra Voyter, interpretată de Sandra Hüller, Samuel Maleski, interpretat de Samuel Theis, Daniel, interpretat de Milo Machado Graner, și Messi, câinele. Alegerea scenaristei, de a folosi numele mic al actorilor pentru a numi personajele pe care le interpretează, nu este întâmplătoare. Tehnica aceasta aduce atât interpretarea actorilor, cât și percepția spectatorilor, în apropierea realității, făcându-i să creadă și mai mult în poveste. Legăturile dintre interpreți, personaje și spectatori sunt mult mai directe, mai familiare. Actoria capătă nuanțe de naturalism, iar spectatorul începe să aibă impresia că vizionează ceva ce s-a petrecut cu adevărat.
Este de lăudat cu vârf și îndesat jocul actoricesc al copilului, care creează un personaj cu o dizabilitate greu de interpretat, un băiat ce este aproape nevăzător. Pe lângă faptul că realizează un rol de compoziție, are nevoie de multe subtilități și o finețe în interpretare pentru a face credibil ce este în stare să vadă și ce nu. De altfel, copilul devine o metaforă a relației părinților lui. Cei doi nu sunt capabili să vadă în adâncurile nefericirii celuilalt, sunt orbi atunci când vine vorba de adevăratele neajunsuri, rodul dragostei lor devenind un exponent al neînțelegerilor dintre ei. Dizabilitatea este aleasă și pentru a dezvolta complexitatea poveștii, dar este atât de bine structurată și utilizată, încât capătă sens universal.
O altă surpriză este câinele, ce a lăsat cu gura căscată întreaga sală de cinema. Scena în care se îmbolnăvește, drogat fiind de Daniel pentru a demonstra nevinovăția mamei sale, are șansa de a intra in istorie drept una dintre cele mai bune interpretări ale unui animal într-un film. Ajutat de mișcarea camerei, de prim-plan și de jocul actorilor, cățelul capătă caracteristici umane, expresia feței sale fiind extrem de sugestivă, înfiorătoare. Prin intermediul reacțiilor lui Messi, înțelegem și ne putem imagina ce a trăit Samuel, care s-a drogat exact în același mod. Cățelul este simbolul soțului, neajutorat, bolnav, incapabil de a exprima ce simte.
Personajul central, nucleul filmului și punctul de interes al poveștii este Sandra, mama băiatului, acuzată de omor deosebit de grav pentru uciderea soțului ei. O femeie rațională, inteligentă, puternică, este pusă în fața unui juriu ce abia așteaptă să o închidă. Interpretarea actriței este deosebit de convingătoare, jonglând cu zeci de stări contradictorii, dintre cele mai extreme și greu de suportat. Inteligența și rafinamentul cu care asamblează universul emoțional al personajului său, denotă meșteșug la nivel de excelență. Raporturile diferite pe care le are cu toate personajele, felul în care gesticulează, mimica feței, modul în care flirtează, felul în care se ceartă, toate aceste caracteristici, cât și multe altele, conturează un om în carne și oase, cineva ce s-ar putea așeza lângă tine în sala de cinema, cineva cu care ai putea interacționa în realitate, cineva viu, existent.
Filmul nu încearcă să construiască o realitate paralelă, ci se ghemuiește în realitatea imediată. Camera de filmat este un spectator tăcut, ce privește în liniște întâmplările ce petrec în fața ochilor săi. Alegerea cadrelor, cât și pozițiile actorilor în raport cu camera, investesc în spectator un rol de observator direct, care e părtaș la declinul acestei familii. Fapt ce terifiază, îngrozește, aduce privitorul la catharsis. Stârnește mila pentru câine, mila pentru bărbat, mila pentru femeie, mila pentru copil, îngrozind prin faptul că totul pare atât de real. Povestea este atât de bine construită, încât categoriile pe care le-am menționat mai sus sunt interșanjabile, schimbându-se de la scenă la scenă. Dacă prima oară te afli în categoria celor empatici și îi iei partea femeii, după câteva minute devii cinic, îți dorești să fie închisă, nu mai crezi în povestea ei. După alte câteva minute, ajungi în categoria celor raționali, analizezi întâmplările pe toate părțile, pui întrebări și încerci să rămâi obiectiv, ca mai apoi să devii din nou empatic. Un om, oricât de încăpățânat ar fi, nu poate rămâne la nesfârșit loial unei singure păreri. Dubiul apare, chiar și atunci când nu este verbalizat. Procesul în care acțiunea modifică percepția este construit după tehnicile psihologiei umane, influențat de comportamentul schimbător al omului.
Scena definitorie în dezvoltarea acțiunii este chiar cea de la început, atunci când este stabilit key incident-ul. Sandra vorbește cu o reporteriță ce dorește să îi ia un interviu, flirtează. Dintr-o dată, Samuel își face simțită prezența. Pornește un remix al unui șlagăr american, pe care îl dă la volum maxim. Intervine astfel în conversația dintre cele două femei. Simțim gelozia, indignarea bărbatului, simțim nevoia de atenție. După câteva cadre, copilul său își găsește tatăl mort, căzut de la balcon. Ce s-a întâmplat? Filmul încearcă să răspundă la întrebarea asta timp de mai bine de două ore. Modifică constant percepția spectatorului cu privire la deznodământ, confecționează o suită de argumente pro și contra, ilustrează perfect catalogul emoțional al interpreților, strivește spectatorul, strivește actorii, strivește personajele, vindecându-le. Nu oferă răspuns întrebării, deși închide povestea. Lasă loc de interpretare, de prezumție, de îndoială. Mișcă toate rotițele necesare ca acțiunea să capete un dinamism intelectual, al părerilor, cât și unul emoțional, al senzațiilor. Cei patru piloni sunt părți componente elementare ale acestei scene, fiecare având importanța sa. Bărbatul întins în zăpada pătată de sânge, cățelul care aleargă spre cadavrul acestuia, copilul care își vede tatăl mort, femeia care apare la balcon, deasupra tuturor, și nu știe cum să reacționeze. Toate aceste elemente nu sunt întâmplătoare, ordinea desfășurării scenei fiind atent aleasă. Bărbatul căzut nu ne-a fost arătat decât în momentul în care copilul a ajuns la corpul său neînsuflețit. Cățelul pornește înainte de copil și iese din cadru, aleargă cu scopul de a-l salva. Copilul care nu poate vedea prea bine, nu își dă seama cine se află în zăpadă. Apoi femeia, mamă și soție, apare la balcon, deasupra acestora, parcă dezlipită de cele întâmplate, ca o prințesă captivă într-un castel. Cunoștințele regizorale ale lui Justine Triet se fac remarcate imediat, claritatea cu care a coregrafiat scena fiind absolut impresionantă.
Titlul este o remarcă directă adusă filmului The Anatomy of a Murder regizat de Otto Preminger, cu James Stewart în rol principal, film în care se desface veridicitatea unei crime. The Anatomy of a Fall este atât un film despre crime, cât și unul despre moarte, despre asuprire, despre suferință, despre uitare. Mai mult decât orice, este un portal ce duce spre alt colț al lumii, un loc special conceput ca justiția să însemne curățare, purificare. Verdictul reformatează personajele, spațiul, lumina, cadrele. Sala de cinema devine o sală de tribunal, în care spectatorii iau parte la procesul acestei femei. Ce s-a întâmplat cu Samuel? Tu din ce categorie faci parte?
Regie: Justine Triet
Scenariu: Justine Triet, Arthur Harari
Actori: Sandra Hüller, Samuel Theis, Milo Machado Graner
Unde poate fi vizionat Anatomie d'une chute:
