O dramă tulburătoare, a singurătăţii şi înstrăinării, a îmbătrânirii şi a pierderii sensurilor, cu un Anthony Hopkins fabulos, însă un scenariu inegal ca valoare.
Orice actor mare poate acoperi o gamă extinsă de roluri cu naturaleţe, dar ceea ce m-a frapat la modul în care Sir Anthony Hopkins şi-a interpretat cele mai cunoscute roluri, care au reuşit să primească o recunoaştere unanimă atât din partea criticilor, cât şi a publicului, a fost nu doar dezinvoltura, dar faptul că se transpunea total în ipostaze dintre cele mai diverse, uneori aproape neverosimile (ca, de exemplu, rolul psihopatului Hannibal Lecter, din The Silence of the Lambs (1991), rol pentru care a fost distins cu Oscar). Un cinefil îmi spunea, după ce a vizionat The Remains of the Day (1993), că ai fi putut jura că Hopkins a fost ”majordom de o viaţă”.
Rolul din The Father nu face excepţie şi confirmă faptul că Hopkins e un actor total. Probabil, dacă l-ai întâlni pe stradă, te-ai îndoi mai degrabă de faptul că e el însuşi decât de identificarea cu personajele din rolurile sale.
Intriga din The Father debutează relativ simplu, o femeie la vârsta a doua are probleme cu tatăl în vârstă, plin de suspiciuni şi cu un început de Alzheimer, dar pe parcurs spectatorul va vedea că măiestria unui regizor poate fi tocmai de a crea o poveste complicată pornind de la un fundament aparent banal.
Anne (Olivia Colman) nu face ceva neobişnuit – îşi anunţă tatăl că şi-a găsit un partener, cu care va locui la Paris, şi ca atare nu va mai putea locui cu el. Dar din aceste ingrediente aparent simple scenaristul şi regizorul Florian Zeller ştie să ţeasă o dramă mai profundă: bătrânul nu este ”o legumă” şi nici sărac cu duhul, dar se comportă ca un copil căruia nu i se acordă suficientă atenţie; se simte abandonat, trădat.
De fapt, te întrebi în ce măsură bătrânul începe să nu mai ştie bine pe ce lume trăieşte, încurcând nume, date, situaţii sau dacă nu cumva i se întinde abil o cursă, pentru a părea că suferă de demenţă şi eventual a se profita în vreun fel de asta.
Misterul va fi lămurit pe parcurs, când, deşi unele scene şi repetiţii pot deruta spectatorul, ne dăm seama că regizorul a mizat pe prima variantă, a senilităţii.
Un detaliu interesant şi întrucâtva amuzant este că, atunci când este dus la doctor pentru un consult de specialitate, Anthony (bătrânul) răspunde că s-a născut pe 31 decembrie 1937… adică exact data de naştere a lui Anthony Hopkins!
Cred că intriga ar fi fost mai interesantă dacă s-ar fi mers pe ideea unei înscenări, de care eventual bătrânul să-şi dea seama pe parcurs şi să se genereze un alt tip de conflict, cu un final care să răstoarne totul, decât să se bată la infinit monedă pe neajutorarea vârstnicului suferind şi pe situaţiile penibile care se creau de aici, dar este alegerea realizatorilor.
Drama fiicei nu justifică întru totul opţiunea ei, fiindcă, deşi în esenţă bine intenţionată, momentul în care îşi lasă tatăl în azil pentru a pleca foarte departe arată mult mai mult a abandon decât a orice altceva.
Este o dramă tulburătoare, a singurătăţii şi înstrăinării, a îmbătrânirii şi a pierderii sensurilor, iar scenele de final, cu Anthony în azil, strigând, tot mai aproape de moarte, către trecut, către propria identitate, este cu adevărat impresionant. Ca şi ultimele cadre, cu frunzele verzi, ce simbolizează viaţa, regenerarea.
Rămâi pe gânduri, zicându-ţi că, poate, la un moment dat asta ne aşteaptă pe toţi.
Impresia finală este totuşi că rolul făcut de Hopkins (distins cu Oscar şi BAFTA) este cel care atinge perfecţiunea, în timp ce scenariul este oscilant: are părţi grandioase, dar şi altele care alunecă în banal sau care îţi creează o senzaţie neplăcută.
Regie: Florian Zeller
Scenariu: Christopher Hampton, Florian Zeller
Actori: Anthony Hopkins, Olivia Colman, Mark Gatiss
Unde poate fi vizionat The Father:
