O dramă extraordinară despre un personaj devorat de contradicții interne și de suferință, alături de un tânăr care își stabilește reperele pentru o viață demnă.
Elevul Charlie Simms (Chris O’Donnell) caută un job de weekend, cu ocazia Zilei Recunoștinței. Găsește unul de îngrijire a unei persoane cu invaliditate și astfel face cunoștință cu colonelul Frank Slade (AL Pacino), care își pierduse vederea.
Acest ”intro” este doar un pretext pentru Martin Brest (care a mai regizat, ca film notabil, Meet Joe Black) spre a crea unul dintre cele mai impresionante duo-uri din istoria cinematografiei, unul care îi va oferi lui Al Pacino ocazia de a lua premiul Oscar pentru cel mai bun actor principal, iar lui Chris O’Donnell prilejul de a da o replică memorabilă ilustrului său partener în această peliculă. (Este interesant cum O’Donnell reușește acest lucru portretizând un personaj practic antagonic celui interpretat de Pacino: un tânăr timid, retras, nerodat, care de-abia atunci intră în viață, în contrast cu rolul de tip dur, experimentat, sarcastic al celuilalt).
La prima luare de contact, colonelul Slade va lăsa impresia unei persoane caustice, cinice, insensibile, derutându-l vădit pe mult mai tânărul său companion. Este însă vorba de o aparență, fiindcă Slade avusese mult de suferit atât din cauza infirmității, cât și a unei intrări pe contrasens cu societatea, pe care le masca sub înfățișarea unei durități inflexibile, ca un zid de netrecut. Dar avea și un secret teribil, care îl făcea și pe el vinovat de situație, care va ieși la iveală în timpul unei reuniuni de familie ratate.
Contrar celor stabilite inițial, cei doi pleacă în weekend la New York, experiență ce îi va transforma pe ambii. Frank Slade era un om care iubea să-și trăiască viața mai mult decât orice, era plin de viață în interiorul său, dar infirmitatea fizică îi refuza rolul total. Și totuși, nu se dădea bătut: când vorbea despre femei, o făcea cu pasiune, când bea un pahar, îl degusta până la ultima picătură, când vorbea despre lume și oameni, punea diagnostice teribil de corecte.
Dialogurile dintre Slade și Charlie, deși între un om care știa viața pe de rost și un imberb, sunt pline de substanță și arată că, de fapt, fiecare avea ceva de învățat de la celălalt. Asta îi va uni, chiar și în cele mai dificile momente.
Scena dansului cu tânăra Donna în restaurant este antologică nu doar fiindcă e foarte bine realizată, dar în plus are o cheie: colonelul Frank Slade, deși tocmai se gândise la sinucidere, descoperă că e plin de viață! Că merită să trăiască! (Un fel de Zorba Grecul în variantă de tango new-yorkez).
”Toată viața am fost împotriva a tot și a tuturor. Mă făcea să mă simt important”, spune Slade într-un discurs improvizat pe care i-l ține lui Charlie, când colonelul vrea din nou să se sinucidă. ”Însă tu faci asta pentru că așa crezi cu adevărat”.
Oricât ar fi părut de arogant, colonelul trăia propria dramă și avea nevoie el însuși de o clarificare în fața vieții. O dovadă că ajunge în cele din urmă la această clarificare este discursul superb avut la întrunirea colegiului unde învăța Charlie. Acesta din urmă este șantajat să spună numele unor colegi care făcuseră o farsă de prost gust, dar Charlie refuză să coopereze, chiar cu riscul de a-și periclita viitorul.
Slade ia cuvântul și arată (ca o lecție trăită, însușită, și nu doar pentru a spune ceva) că o societate se poate construi numai bazându-se pe probitate și integritate morală, iar oamenii care dau dovadă de așa ceva trebuie recompensați, nicidecum pedepsiți. Deși el însuși îl sfătuise la un moment dat să marșeze…
Finalul consfințește nu doar absolvirea lui Charlie de orice vină, dar și victoria colonelului Slade asupra propriilor demoni. Reconcilierea cu viața și cu principiile altruiste. Reînvață ce înseamnă acestea apropiindu-se de nepoții pe care de obicei îi muștruluia.
Despre rolul făcut de Al Pacino nu se pot spune prea multe în cuvinte, fiindcă cuvintele sunt de prisos. Nu e un rol de Oscar, e un rol pentru eternitate. Copleșitor, magnific, fenomenal! Ai zice că nu poți juca cu o asemenea naturalețe rolul unui orb (și, în plus, un personaj foarte contorsionat și contradictoriu), că nu îți pot ieși fiecare gest, fiecare expresie a feței, fiecare detaliu. E ceva supraomenesc. Și totuși, Pacino a reușit perfecțiunea într-unul dintre cele mai grele roluri în care ar fi putut fi distribuit.
Filmul este unul de văzut și revăzut, atât pentru interpretare actoricească de excepție, cât și pentru mesajul pe care îl transmite, alături de o gamă de emoții asociate înțelegerii profunde a ființei umane, în toată complexitatea ei.
Regie: Martin Brest
Scenariu: Bo Goldman, Giovanni Arpino (roman)
Actori: Al Pacino, Chris O’Donnell, Philip Seymour Hoffman
Unde poate fi vizionat Scent of a Woman:
