O capodoperă despre imperfecţiunea şi slăbiciunea umane, raportate la perfecţiunea divină şi sensul superior pentru care ar trebui să fim, la rându-ne, fără cusur. Un film cu temă religioasă, dar privită dintr-un unghi profund uman.

Filmul Nattvardsgästerna începe cu slujba de împărtășanie într-o mică biserică de țară. Predica evocă momente din Cina cea de taină; Mântuitorul, în noaptea în care a fost trădat, le lasă ucenicilor îndemnul de a mânca pâine (anafură), simbolul trupului Său, și de a bea vin, simbolul sângelui Său. Apoi pastorul rostește Tatăl Nostru.
După împărtășanie, în care Bergman introduce mai multe elemente care sugerează o anume discordanță între momentul pios – pe fundalul bunăvoinței și iubirii nemărginite divine – și problemele terestre ale enoriașilor (care sunt împovărați, neliniștiți) sau ale pastorului (care avea accese de tuse), acesta din urmă ascultă spovedania unui pescar care avea gânduri de sinucidere.
Spectatorul simte pe undeva o confluență între frământările grave ale enoriașului și îndoielile (nemărturisite, fiindcă profesia nu i-o permitea, dar existente) ce îl cuprinseseră chiar pe prelat.
De fapt, încă din start, Bergman (al cărui tată a fost pastor!) își anunță intenția de a trata una dintre temele sale favorite: Cum să-L înțelegem mai bine pe Dumnezeu? Cum să împăcăm bunătatea Sa nemărginită și atributul atotputerniciei cu dramele (uneori chiar ororile și tragediile) care au loc pe Pământ? Un Pământ care semnifică Purgatoriul, dar care se află totuși sub supraveghere și oblăduire divine. Ca și în alte pelicule ale sale, cineastul suedez nu neagă existența lui Dumnezeu, dar se întreabă la tot pasul: Dumnezeu chiar ne vede pe fiecare dintre noi? Chiar are totul sub control?
Pastorul Tomas invocă ”tăcerea lui Dumnezeu” pentru a-și exprima îndoielile. Avem o Instanță Supremă, dar nu un actant. Dumnezeu nu intervine în viețile noastre decât în cazuri excepționale, iar unora li s-ar putea părea că nici în acelea (dacă excludem teorii precum karma, metempsihoza, care ar putea explica suferințe prezente ce par nedrepte).
Relația cu Marta (Ingrid Thulin), sinusoidală și aducătoare de traume pentru ambii, nu face decât să evidențieze încă o dată marile întrebări, rămase adesea fără răspuns: Care este sensul vieții? Cât din ea e predestinare și cât liber-arbitru? Cât de mult ne vede și ne înțelege Dumnezeu? Dar noi pe El?
”În absența lui Dumnezeu, viața ar părea comprehensibilă”, mai spune Tomas în dialogul cu enoriașul său cu gânduri suicidale, Jonas (interpretat de Max von Sydow, care a avut o colaborare extrem de bogată cu Bergman), vrând să spună prin asta că toate ororile și suferințele s-ar petrece fără o supraveghere celestă. ”Ce ușurare (ar fi)!”, exclamă sarcastic pastorul.
Dar ar fi cu adevărat o ușurare sau povara ar fi și mai grea să știi că după o viață de chin nu te mai așteaptă nimic în afara pământului de la cimitir? Gestul ultim al lui Jonas pare să încline balanța către varianta a doua.
Pastorul, care rămăsese văduv, eșuează în viața particulară tocmai acolo unde ar fi trebuit să reușească în cea clericală: în relația cu ceilalți. Devine sarcastic, dur, aproape cinic.
O capodoperă despre imperfecţiunea şi slăbiciunea umane, raportate la perfecţiunea divină şi sensul superior pentru care ar trebui să fim, la rându-ne, fără cusur. Bergman înţelege însă perfect natura umană şi prezintă toată această dramă a neînţelegerii şi, pe alocuri, a incompatibilităţii cu divinitatea prin prisma suferinţei omeneşti – acea dimensiune care ne face atât de vulnerabili -, şi nu a unei revolte brutale, fără motiv. Personajele (inclusiv preotul) sunt supuse îndoielii, întrebărilor existenţiale, suferinţei – fiecare ne-am putea identifica cu ele. Absenţa lui Dumnezeu este privită ca o posibilă explicaţie pentru toate nedreptăţile şi ororile terestre – însă în acelaşi timp pastorul portretizat de Bergman ştie că Dumnezeu există. Aşa cum remarcau şi alți cinefili, este o dramă nu despre prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre, ci despre ceea ce se întâmplă în absenţa Sa.
Finalul oferă şi câteva răspunsuri, dar într-un mod indirect. Un apropiat al bisericii care avea o mare suferință fizică îi relevă lui Tomas că suferința cea mare a lui Hristos a fost însă cea morală: să știe că nu L-a înțeles aproape nimeni, că a fost trădat și abandonat. Mai mult: în haină umană, a fost, fie și pentru o clipă, cuprins de îndoială: ”Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”.
Concluzia ar putea fi următoarea: Tăcerea lui Dumnezeu este pe Pământ. Iertarea și cuprinderea întregului sens sunt în Ceruri.
Regie: Ingmar Bergman
Scenariu: Ingmar Bergman
Actori: Ingrid Thulin, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow
Unde poate fi vizionat Nattvardsgästerna: