Un film care îşi propune reconstituirea unei legende, anii demult apuşi ai Hollywood-ului, şi culisele creării unui film care a făcut istorie.
Filmul Mank, reconstituirea creării celebrei pelicule Citizen Kane, începe prin a informa asupra faptului că ”în 1940, la doar 24 de ani, Orson Welles a fost atras de Hollywood cu un contract în care i se dădea autonomie creativă totală, fiind liber să facă orice film, cu orice subiect, cu orice colaborator îşi dorea…”.
Acum, când cunoaştem rezultatul, ni se poate părea ceva firesc.
Ştiute fiind însă complicaţiile care pot apărea la semnarea unui contract, aceasta în principal din cauza sumelor fabuloase de bani pe care niciun studio sau producător nu vrea să le piardă, dar toţi vor să le câştige, este ceva demn de remarcat. Iar dacă aducem în discuţie ce i s-a întâmplat lui Alfred Hitchcock, un alt nume uriaş, la turnarea filmului Psycho, poate unul dintre cele mai cunoscute şi mai valoroase filme horror din toate timpurile, ne dăm seama că e ceva uluitor. Conform unor surse preluate, ”cei de la Paramount s-au împotrivit atât de mult ideii ca Hitchcock să facă Psycho încât au fost de acord să distribuie filmul numai după ce Hitchcock s-a oferit să finanțeze producția și să renunțe la onorariul lui de 250.000 de dolari. Regizorul a luat 60% din încasări”.
Astăzi, ne apare doar ca o glumă bună (sau, mai curând, proastă), dar gândiţi-vă atunci…
Filmul actual, cu un scenariu semnat de Jack Fincher, iar regia aparţinându-i lui David Fincher, se concentrează pe redarea figurii lui Herman J. Mankiewicz, cel care a scris scenariul la Citizen Kane.
De la început ne dăm seama că decorurile şi muzica filmului, realizat în alb-negru, sunt la înălţime, ceea ce reprezintă un câştig real pentru pelicula ce se doreşte a fi, indubitabil, şi un tribut adus epocii de început a Hollywood-ului.
Alcoolic şi recurgând adesea la remarci dacă nu cinice, măcar caustice, Herman J. Mankiewicz (Mank) este un personaj aparte, pe umerii căruia apăsa însă o responsabilitate uriaşă.
(Nu ştiu dacă a rostit şi în realitate cuvintele: ”Vrăjitorul din Oz va ruina studiourile”…).
Alcătuit din mai multe secvenţe, în ordine relativ aleatorie, filmul lui Fincher reconstituie cu o bună doză de sarcasm atmosfera hollywoodiană a acelor vremuri, trecând rapid de la lucrurile serioase la o viziune de-a dreptul satirică.
Personal, aş fi preferat ceva mai boem, mai nostalgic, dar sunt destul de conştient că Hollywood-ul nu a fost niciodată aşa ceva. (Scena dintre Mankiewicz şi Marion Davies – Amanda Seyfried – întruneşte însă aceste calităţi)
Cel puţin în prima sa parte, Mank e un film mai mult decât vizionabil, dar nu e un film mare. După cum şi rolul lui Gary Oldman (pe care chiar îl apreciez) e foarte bun, dar nu unul care să facă istorie.
Unele scene, cum ar fi un scurt şir de replici al lui Louis B. Mayer (co-fondatorul MGM), când Mank i-l prezintă pe fratele lui, Joe, sunt teatrale, caricaturale, nu poţi să crezi că aşa s-au petrecut în realitate. De asemenea, mă întreb dacă anumite opţiuni politice repetate, replici cu ”bătaie”, introducerea în ecuaţie a republicanilor şi a democraţilor contribuie realmente la redarea personalităţii lui Mankiewicz sau reprezintă eternul ”politically correct”.
În schimb, o scenă memorabil interpretată şi cu dialoguri bune este cea dintre Herman şi fratele său, în partea a doua a filmului. Parte a doua în care ansamblul capătă o altă forţă, impresionează mai mult.
Vizionând Mank, ai impresia că totuşi îi lipseşte ceva pentru a se ridica pe culmile la care unii cinefili sperau, în acelaşi timp însă te poate capta, dacă te fascinează aerul retro.
”Nu poţi surprinde o viaţă întreagă în două ore. Poţi doar spera să laşi impresia asta”, spune Mankiewicz la un moment dat – şi câtă dreptate avea! Poate că de multe ori cinematografia ne păcăleşte, dar nu trebuie să ne dăm seama că am fost păcăliţi.
Desigur, problemele financiare, orgoliile, disputele nu lipsesc din peisaj, şi neîndoios că aşa au fost. Lumea filmului poate fi minunată, dar poate fi şi o junglă, iar Mank ne prezintă fără menajamente acest adevăr.
Ce i-aş reproşa personajului Mank este că, cu toate că este realist prezentat, cu părţi bune şi rele, uneori dă impresia de caracter confecţionat, ”acel tip care are întotdeauna ultimul cuvânt”. Uneori, însă, e drept, ultimul său cuvânt te pune pe gânduri.
Destul de probabil că generaţia tânără nu va fi prea atrasă de acest gen de film, care se poate dovedi prea retro pentru amatorii de jocuri pe consolă, iar cei de vârstele a doua şi a treia ar putea găsi anumite părţi ale filmului prea superficiale. Însă m-aş bucura sincer să fie totuşi şi un succes comercial, fie şi doar pentru numeroşii fani ai lui David Fincher, pentru că este genul de film pentru care eu aş intra pe Netflix.
Oldman face un rol bun, dar nu cel mai mare, Amanda Seyfried – cam tot pe acolo, iar Lily Collins în rolul Ritei Alexander a fost o surpriză cu adevărat plăcută. Naturală şi expresivă.
O peliculă relativ inedită în peisajul cinematografic actual, Mank merită vizionat pentru a încerca să ne transpunem, fie şi numai pentru vreo două ore şi ceva, într-o epocă ce astăzi a devenit doar amintire.
Regie: David Fincher
Scenariu: Jack Fincher
Actori: Gary Oldman, Amanda Seyfried, Lily Collins
Unde poate fi vizionat Mank:
