Cinema, mon amour (Alexandru Belc, 2015)

Cinema-ul nici nu moare, nici nu se predă.

recenzie film romanesc Cinema, mon amour

În primul rând trebuie să spun că, mai ales pentru cei care au prins şi cinema-ul dinainte de ’89, vizionarea acestui documentar regizat de Alexandru Belc este însoţită de o mare doză de nostalgie şi de un sentiment de dezorientare. E suficient să-ţi aminteşti cum era să vezi la ”Patria” sau la ”Bucureşti” Star Wars, faimoasa saga a lui George Lucas, ori No Mercy (1986), pentru cei doritori de acţiune cu Richard Gere şi eventuale scene fierbinţi cu Kim Basinger, cum nu mai găseai bilete şi cumpărai la suprapreţ, şi apoi să compari cu zilele noastre pentru a te cuprinde ameţeala.
De altfel, în debutul filmului care cuprinde povestea reală a lui Victor Purice, salariat al România Film, unde şi-a petrecut mai bine de 40 de ani din viaţă, şi actual manager al Cinema Panoramic din Piatra Neamţ – mai precis în 2015, data realizării peliculei – se precizează sec: în România, înainte de căderea comunismului, existau peste 400 de cinematografe, acum, dintre cele foste de stat, au rămas mai puţin de 30.

Cu toţii ştim că vremurile s-au schimbat, tehnologia, inclusiv în domeniul cinematografic, progresează şi era imposibil ca lucrurile să rămână la fel. Dar probabil că nu era obligatoriu să se ajungă la acest dezastru.
Întrebat despre motivele acestei decăderi, Victor Purice opinează că rolul principal îl are managementul defectuos, negând că ar trebui aduse în prim-plan concurenţa oferită de net şi de televiziune. (Am să revin cu o părere personală privind al doilea enunţ).
Cu un umor amar, directorul Cinema Panoramic spune, răspunzând unei întrebări despre soarta acestuia, că ”cinema-ul nici nu moare, nici nu se predă”, lăsând totodată să se înţeleagă că, dacă nu este resuscitat, va intra în colaps.
Vedem săli dezolant de goale, copii şi adolescenţi care parcă intră mai mult în joacă. ”Avem espressor de cafea”, se poate observa o inscripţie necesară, dar parcă prea puţin atrăgătoare pentru tinerii generaţiei obişnuite cu 3D şi chiar cu proiecţii de realitate virtuală. Doar filmele de groază par a anima puţin atmosfera…
Printre afişe putem zări titluri de succes la un moment dat, ca Gladiator (2000) şi Total Recall (1990), însă mai mult ca sigur că spectatorii, mai ales cei tineri şi foarte tineri, le-au văzut deja pe laptop sau PC.
Tot Victor Purice repară şi faţada cinematografului, cu ustensile proprii – este un fel de om bun la toate: şi manager, şi organizator, şi zugrav, şi electrician.

Cum s-a ajuns aici?
Din păcate, nu ne sunt oferite mai multe informaţii, totul fiind mai curând subînţeles. Documentarul nu e chiar unul ieşit din comun, destule cadre sunt cam ca în ”reality-show” şi filmul pe alocuri trenează, dar are marele merit de a te introduce într-o atmosferă cât se poate de realistă, deşi deprimantă, a decăderii unei industrii altădată glorioase, care refuză, aproape cu ultimele puteri, să moară.
Este totuşi evident că în lipsa unor investiţii serioase şi în situaţia în care nici măcar aducerea din străinătate (unde V. Purice se deplasase pentru un schimb de experienţă, găsind înţelegere la un alt patron de cinema) a câteva sute de scaune, oferite gratuit, nu a fost posibilă din cauza piedicilor pe plan local, nu se mai poate face mare lucru.
Aproape silit să renunţe la idealul de-o viaţă, V. Purice refuză să capituleze, spunând totuşi cu tristeţe că ”în momentul în care nimeni nu te mai bagă în seamă, te doare”.
Revin asupra concurenţei netului şi tv-ului. Cred că directorul din Piatra Neamţ a fost gentil când le-a minimalizat rolul. Din experienţă proprie pot spune că am încercat să văd filmul Lupu (2013), în regia lui Bogdan Mustaţă, la Cinemateca Union, şi mi s-a spus că nu pot vedea filmul fiindcă nu este întrunit numărul necesar de spectatori (care oricum era unul derizoriu, 3 sau 5 spectatori minimum). La fel şi cu Closer to the Moon (2014), în regia lui Nae Caranfil, la fostul Cinema Scala. Pe primul l-am văzut până la urmă pe net, pe al doilea la televizor.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Cel mai grav este că mi s-a întâmplat să mă duc într-un mall ultramodern, la Cinema City, şi să văd câteva filme cu săli aproape goale. Filme zic eu de interes la momentul acela, de exemplu Dream House (2011), cu Daniel Craig, Naomi Watts şi Rachel Weisz în distribuţie, sau The Woman in Black (2012) (dacă nici Daniel Radcliffe şi genul thriller/horror nu mai aduc spectatori în sală, nu ştiu ce să mai zic).
Deci nu doar condiţiile din sală contează. Trebuie renovat şi luat de la zero, este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Dacă mai adăugăm aici şi faptul că unele site-uri autohtone care comercializau DVD-uri, precum cineshop.ro şi mymovie.ro, au dat faliment, ne dăm seama că problema e mult mai gravă.
Desigur că la un film cu supereroi sau cine ştie ce succes de box-office vom avea încasări şi în România, unele date de pe Cinemagia sunt chiar impresionante, dar se pare că trebuie făcut ceva în plus pentru a aduce cinefilul în sală.