Lupu (Bogdan Mustață, 2013)

Protagonistul acestei pelicule repetă anumite secvenţe, ca şi cum viaţa l-ar pune mereu în faţa aceloraşi încercări.

Încă de la primele cadre, intuieşti că ai de-a face cu o poveste neobişnuită. Regizorul reuşeşte să şocheze prin trecerea de la o scenă de masturbare la imaginea cu turla unei biserici, dar poate că nu este o bravadă gratuită: sunt două lumi în care trăim, care îşi dispută întâietatea în faţa fiinţei omeneşti: cea a instinctelor şi cea a conştiinţei, cea terestră şi cea celestă.

Eroul filmului este un adolescent retras, uşor neînţeles, care încearcă să treacă peste pierderea unuia dintre părinţi (tatăl). Totodată, încearcă să îşi definească raportul cu lumea, trece prin diverse experienţe, inclusiv descoperirea propriei sexualităţi.
Cadrele în care merge cu ascensorul sunt obsesive, uşor morbide, vrând să sugereze interiorul cenuşiu care marca psihicul băiatului, greu încercat de la o vârstă atât de fragedă.
Secvenţele dintr-un documentar pe care îl vizionează Lupu, care apar în mod repetat, întăresc ideea de dualitate instinct-raţiune, şi o fac într-un mod destul de reuşit.

Fără a fi, desigur, un Bergman sau un Tarkovski, Bogdan Mustaţă reuşeşte să creeze o atmosferă tensionată, bizară şi să determine spectatorul să empatizeze oarecum cu băiatul sau măcar să-şi dorească să înţeleagă ce se întâmplă, de fapt, cu el.
Scările pe care le tot coboară fac parte dintr-un peisaj labirintic, cu elemente suprarealiste sau onirice, iar personajul pare a fi într-o perpetuă căutare a sinelui.
Oscilând între un complex oedipian, încercarea de a depăşi o traumă majoră şi dorinţa nestăvilită de a fi împreună cu fata visurilor, adolescentul care este protagonistul acestei pelicule non-standard repetă anumite secvenţe, ca şi cum viaţa l-ar pune mereu în faţa aceloraşi încercări. Este un tip introvertit, timid – şi totuşi are în el instinctul de ucigaş, de „lup”, şi aceasta pare a fi una dintre cheile filmului.
De notat şi că multe dintre secvenţe sunt asemănătoare unor viziuni, întrerupându-se la un moment dat şi continuând cu altceva. Băiatul pare deseori un spectator la propria reprezentaţie.
La final, Lupu se îndepărtează de clădirea fatidică ce fusese martora tuturor dramelor şi suferinţelor sale şi pare eliberat, însă aş îndrăzni să spun că este o eliberare iluzorie, având în vedere că păcatul apăsa încă greu asupra sa.

Ştiu că a fost prost primit de critică, dar îmi permit să mă situez contra curentului, fără să afirm că este o peliculă de excepţie.
Chiar dacă unii îl vor cataloga drept greu de înţeles, acest film atipic „bate” destule alte realizări cinematografice autohtone care au mai luat şi premii, iar faptul că a rulat foarte puţin timp în cinema la vremea lansării lui îl consider o pierdere. Nu ştiu în ce măsură cinefilul român este pregătit să primească mesajul lui Bogdan Mustaţă, dar acesta chiar a avut o poveste de spus şi a făcut-o destul de profesionist.
Actorii mi-au plăcut, în mare parte, având o prestaţie meritorie. Faptul că Mihai Vasilescu părea mereu nehotărât şi stângaci nu denotă o lipsă a actorului, ci mi s-a părut a face parte din scenariu, din trăsăturile personajului.

Regie: Bogdan Mustata

Scenariu: Bogdan Mustata

Actori: Mihai Vasilescu, Ada Condeescu, Costel Cascaval