Un film de public despre o istorie autentică și pur românească, povestită cu inocență, prin abordarea unei nuanțe de comedie cu parfum de epocă.
Nae Caranfil exploatează o istorie reală care îi inspiră scenariul. O poveste sfârșită tragic și aproape neverosimilă, având în vedere contextul unui București al anului 1959, în plină perioadă comunistă.
În data de 28 iulie, o mașină aparținând Băncii Naționale care transporta numerar este atacată și jefuită sub amenințarea armelor de un grup de cinci persoane mascate. După ce sustrag uriașa sumă de 1.600.000 de lei, cei cinci dispar. Un astfel de atac, specific gangsterilor occidentali, nu este de închipuit pentru regimul comunist. După două luni de cercetări care au implicat mii de suspecți și tot atâtea interogatorii, abuzuri, bătăi și torturi, “Banda Ioanid” este capturată. Cei cinci autori ai jafului, patru bărbați și o femeie, se dovedesc a fi evrei, intelectuali, membri de partid, foști luptători în ilegalitate și, paradoxal, cetățeni aflați în vârful societății comuniste a vremii, având privilegii care îi scuteau de grija zilei de mâine. Rapid, cei cinci sunt judecați ca dușmani ai poporului și condamnați la moarte. Însă, în loc ca sentința să fie executată, ca de obicei, imediat, condamnații sunt obligați să-și joace propriile roluri într-o reconstituire cinematografică pas cu pas a jafului, menită să devină un film de propagandă. Filmul avea să fie vizionat în circuit închis și să servească interesului de a descuraja pe membrii de partid cu funcții înalte de la acte de rebeliune de orice fel, indicând precis că o atitudine similară cu cea a gangsterilor din “Banda Ioanid” avea să fie rapid și drastic pedepsită de infailibila Securitate a statului. Pelicula regizată de Virgil Calotescu există încă în arhive. Ea a fost filmată de-a lungul câtorva zile în care lotul de condamnați la moarte a fost scos din temnițele închisorii Jilava și membrii săi au fost forțați să filmeze propriile roluri. Istoria acestui jaf și implicațiile sale au fost amplu analizate de Irena Lusztig în Reconstruction (2001) și de Alexandru Solomon în Marele jaf comunist (2004). Cele două documentare citate nu au lămurit deplin misterul jafului sau al membrilor “Benzii Ioanid”. Multe întrebări au rămas fără răspuns, vehiculată fiind și teza completei nevinovății a membrilor grupului, cărora li s-ar fi înscenat un jaf închipuit din diferite motive politice.
Nae Caranfil ne oferă o viziune proprie, absolut inedită, asupra evenimentelor, reconstruind istoria din punctul de vedere al lui Virgil (Harry Lloyd), un personaj fictiv. El este ospătar și observă de la fereastra restaurantului în care lucrează întreaga desfășurare a jafului. Doar că Virgil, un tânăr inocent, crede, la fel ca toți martorii oculari ai evenimentului, că totul este doar o acțiune filmată, cu actori și regizor, cu arme și haine de recuzită, întrucât acolo se turnează un film. Și nimeni nu mai văzuse cu ochii lui cum se face un film. Gangsterii deghizați în actori chiar amplasaseră pe străzi tăblițe indicatoare pe care era inscripționat mesajul “Atenție! Se filmează!”. Fascinat de modul în care se realizează un film de acțiune și ajutat de o întâlnire norocoasă, Virgil ajunge să fie angajat să opereze aparatul de filmat chiar de către regizorul selectat pentru reconstituirea jafului.
Caranfil nu și-a propus să înfățișeze o istorie veche și să realizeze doar un alt heist movie tipic american. Regizorul extrage, pur și simplu, dintr-o poveste fabuloasă doar elementele constitutive. Ele vor fi scheletul pe care construiește, cu o fantezie nemaipomenită, o structură diferită și inedită. El transformă secvențele realizării jafului într-o deghizare ticluită de platou de filmare. Abandonează investigația, poate inutilă astăzi, a mobilului jafului. (A fost o operațiune sionistă? A fost un act de sfidare a statului comunist? A fost un sacrificiu? Au jefuit doar pentru un trai lipsit de griji?) Caranfil ignoră respectarea întocmai a biografiilor celor implicați. Născocește personajul Virgil, cel care păstrează povestea sudată în ciuda numeroaselor secvențe flashback. Mai presus de orice, Caranfil abandonează atât drama generată de jaful în sine precum și tragedia anchetei care torturează oameni nevinovați ori a simulacrului de proces care îi trimite pe cei cinci la moarte. Regizorul își dă frâu liber imaginației și fanteziei debordante: ca la finalul unei piese de teatru, inculpații vor aplauda citirea sentinței în sala de judecată și se vor felicita reciproc, satisfăcuți de condamnările lor. Abordarea lui Caranfil devine astfel evidentă: dintr-o istorie despre viață și moarte, despre un jaf eșuat, despre oameni pe care securitatea i-a etichetat ca dușmani ai poporului și i-a executat, regizorul plămădește o comedie cu accente de satiră virulentă în care izbutește să înfățișeze, într-o notă unică, toate tarele unui sistem bolnav, monstruos, hidos. Cu îngroșarea tușelor aplicate personajelor sale, indiferent că vorbim de grupul celor cinci ori de oamenii sistemului, Caranfil este permanent ironic, aproape batjocoritor la adresa întregului sistem. Pentru momentele filmării reconstituirii jafului, Caranfil inversează rolurile: regizorul oficial desemnat de securitate (Allan Corduner) este un bețivan care doarme cam tot timpul. În locul lui, însuși șeful bandei de gangsteri, Max Rădoiu (Mark Strong) se erijează în regizor și conduce operațiunile cu mână forte, oferind toate indicațiile echipei de filmare. Deținuții sunt schimbați din zeghe în haine extrem de elegante pentru “a da bine la cadru” și se comportă pe “platou“ exact ca niște actori profesioniști. Alice (Vera Farmiga), singura femeie din grup, devine o divă, adevărata vedetă a filmului. Toate acestea se petrec în timp ce securiștii care ar fi avut, de fapt, întregul control al situației, par neputincioși în fața unui asemenea “spectacol”. Ei sunt conduși de un șef (Anton Lesser) insomniac, obsedat exclusiv de descoperirea adevărului. Ministrul de interne însuși își face apariția pe platou, virulent și exagerat. Soția lui Rădoiu (Monica Bîrlădeanu) este isterică și absurdă. Procurorul de ședință (Martin Hancock) este cabotinul perfect, mimând indignarea și furia. Judecătorul (John Henshaw) pare un personaj malefic de desen animat.
Constrâns de statutul de coproducție româno-americană, Caranfil realizează filmul în limba engleză, folosind o distribuție internațională. Sigur că se naște întrebarea cum ar fi arătat filmul cu actori autohtoni și cum ar fi sunat dialogurile în limba noastră, având astfel la îndemână toate artificiile și subtilitățile limbii române, atât de savuroase când vine vorba despre replici, poante sau înjurături. Este o chestiune de acomodare pentru spectator să se implice în povestea neaoșă, filmată integral în București, și să audă personajele vorbind engleză, cel mai mult cu accent britanic. Cu toate acestea, acomodarea se produce rapid, în contrapartidă beneficiul fiind prezența în rolurile titulare a Verei Farmiga și a lui Mark Strong, cei care construiesc personajele Alice, absolventă de facultate politică la Moscova și, respectiv, Max Rădoiu, fost șef al poliției judiciare din București și lider al bandei de gangsteri. Întreaga echipă de actori este extrem de bine selectată și închegată. Grupul gangsterilor este completat de Dumi (Tim Plester), fizicianul, de Iorgu (Christian McKay), profesorul de istorie, şi de Răzvan (Joe Armstrong), jurnalistul. La toate acestea se adaugă decorurile și costumele perfect alese pentru a creiona Bucureștiul de altădată.
La final, pe generic rulează imaginile din reconstituirea originală, pelicula propagandistică a lui Virgil Calotescu. Este un moment delicat în care spectatorul este smuls din ficțiunea fantezistă și aruncat în realitate. Imaginile care se derulează pe ecran sunt sumbre. Inserția lor constituie un memento asupra realității unui moment dur al istoriei comuniste și asupra destinului unor oameni care au sfârșit în fața plutonului de execuție pentru o vină asupra căreia și astăzi există multe semne de întrebare.
Closer to the Moon rămâne un film de public despre o istorie autentică și pur românească, povestită cu inocență, prin abordarea unei nuanțe de comedie cu parfum de epocă. Comedie, dramă, satiră, dragoste, acţiune, Caranfil le amestecă pe toate într-un melanj izbutit care asigură atât un entertainment dulce-amărui, cât și o relatare didactică asupra unui eveniment unic în România, poate astăzi complet uitat.
Regie: Nae Caranfil
Scenariu: Nae Caranfil
Actori: Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd
