Sans Soleil (Chris Marker, 1983)

Un semi-documentar cu cadre inedite și într-o înlănțuire fascinantă, dar și cu un comentariu și un mesaj ieșite din comun.

recenzie film Sans Soleil, Chris Marker

După uimitorul La jetée, Chris Marker, figură proeminentă a cinematografiei și artelor vizuale franțuzești, propune o altă viziune de excepție asupra omenirii: Sans soleil, o peliculă ce seamănă cu documentarul, dar are ecouri și înțelesuri mult mai vaste.

O femeie a cărei identitate rămâne neprecizată narează scrisorile și reflecțiile unui călător, pe fundalul unor înregistrări video de pe tot globul: Guinea-Bissau, Capul Verde, Islanda, Paris, San Francisco, Tokyo… 
Una dintre cheile filmului poate fi găsită în debut, când naratoarea spune: ”prima imagine despre care mi-a vorbit a fost despre trei copii pe un drum, în 1965, în Islanda. Mi-a spus că pentru el este imaginea fericirii și că a încercat adesea să o lege de alte imagini, dar nu a mers niciodată. Mi-a scris: Va trebui să o pun, într-o zi, la începutul unui film, cu o lungă fâșie neagră. Dacă nu văd fericirea din imagine, măcar se va vedea negrul”.
Foarte subtil și foarte adevărat. Ce este fericirea, această Fata Morgana a muritorilor, și în ce măsură întâmplările zilnice, țelurile pe care ni le propunem, chiar sacrificiile pe care le facem ne aduc mai aproape de ea? Judecând după multitudinea de instantanee de pe tot globul, este un ideal dorit, dar rămas neatins. Suntem mult mai aproape de Purgatoriu decât de Eden.

De la felurite obiceiuri și tradiții africane la suburbiile din Tokyo, unde există un templu închinat pisicilor, de la sărăcia lucie la bogăția extravagantă, de la sărbători asemănătoare carnavalului la moarte, de la sex la jocuri video, ”polii extremi ai supraviețuirii”, cum îi numește enigmaticul călător, sunt cei care reprezintă bornele unei existențe uneori fade, alteori pline de aventură, dar de cele mai multe ori nedreaptă: destinația finală este moartea, iar fericirea este o himeră.

Marker prezintă și fața nevăzută sau mai puțin cunoscută a lumii, în particular a Japoniei, în care bizareriile și actele extreme nu sunt ceva nemaiîntâlnit. Sigur, e discutabil, poate că dacă imaginea celor trei copii islandezi este exact instantaneul în care apare fericirea, înseamnă că se poate, că are sens. În același timp, pentru a avea valoare universală, nu ar trebui să fie un principiu contrazis de atâtea exemple, printre care cel al unui japonez care și-a pierdut iubita, s-a refugiat în muncă, făcând o descoperire notabilă în electronică, dar în cele din urmă nemaisuportând singurătatea și cuvântul ”primăvară”, s-a sinucis…

”Istoria își aruncă sticlele goale pe fereastră” este un alt citat care poate spune multe despre problemele sociale, inegalitățile de clasă și, mai ales, războaiele sau conflictele armate, care sunt de asemenea tratate cu atenție de Marker, un cineast anti-război.
Ca documentar, este foarte interesant, poți vedea cadre absolut inedite și într-o înlănțuire fascinantă, dar efectul cel mai puternic este dat de comentariile care însoțesc imaginile, care întotdeauna transmit un mesaj sau oferă o interpretare. Una personală, a autorului, însă cu valoare universală.

Înnorat sau Sans Soleil este titlul pe care Chris Marker îl alege pentru un film imaginar al unui viitor îndepărtat în care nu am ajuns mai aproape de fericire, dimpotrivă. Acel film este prezent prin câteva cadre inserate în prezentul documentar. Este, totodată, și numele unei piese de Mussorgsky. De fapt, Sans Soleil este un avertisment că trebuie să schimbăm ceva în lume dacă vrem pentru aceasta (și pentru viețile noastre, implicit) nemuritorul happy-end

Regie: Chris Marker

Scenariu: Chris Marker

Actori: Florence Delay, Amilcar Cabral, Arielle Dombasle

Unde poate fi vizionat Sans Soleil: