Un film considerat tipic pentru neorealismul italian, dar care nu se rezumă la a prezenta realitatea brută.
Luchino Visconti, cunoscut cinefililor mai cu seamă prin capodoperele Rocco şi fraţii săi (1960), Ghepardul (1963), Moarte la Veneţia (1971) sau Grup de familie într-un interior (1974), poate unul dintre ultimii mari aristocraţi ai cinematografiei, şi care avea însuşirea rară de a transforma un subiect comun în ceva de excepţie, ca şi cum s-ar fi folosit de o baghetă magică, este realizatorul şi al altor pelicule de valoare, poate nu la fel de discutate şi mediatizate.
Bellissima este un film considerat tipic pentru neorealismul italian, dar nu se rezumă la a prezenta realitatea brută. După o părere personală, Visconti este genial nu neapărat prin modul în care abordează un subiect (atâţia alţii ar fi putut să o facă), ci prin problemele pe care le ridică. Asta dincolo de ştiinţa cinematografică în general.
În debut, Bellissima pare un film banal, la fel ca şi Grup de familie într-un interior. Însă, sub pretextul unor audiţii ale unui important studio cinematografic pentru un rol destinat unei fetiţe, regizorul italian înfăţişează ”fără machiaj” două realităţi dure: pe de o parte studiourile cinematografice, care nu aveau niciun scrupul în a-şi atinge ţinta, ai căror reprezentanţi lăudau toate concurentele şi le asimilau unor ”numere”, pe de alta, Maddalena Cecconi (interpretată de Anna Magnani), mama unei fetiţe, o femeie extrem de simplă şi de nefericită, care vrea să atingă prin fetiţa sa, Maria Cecconi, o culme şi o realizare de care ea nu a fost capabilă.
E drept că o face mai mult inconştient, instinctual, dar asta nu înlătură evidenţa faptului că ambele ”tabere” încearcă să se folosească de talentul şi inocenţa unui copil pentru atingerea unui scop propriu.
Personajele din film sunt aproape caricaturale, iar conflictele care iau naştere nu depăşesc, deseori, nivelul unei certe la piaţă – şi Visconti ne arată asta deliberat, pentru a critica o societate aflată în declin şi lipsită de valori autentice.
Nu întâmplător, micuţa Maria plânge în repetate rânduri – la repetiţie, la şcoala de balet, acasă, apoi în final, când dă proba. Plânge fiindcă este forţată să intre într-o lume căreia simte, instinctiv, că nu-i aparţine. Plânge fiindcă este inocentă, iar adulţii, decadenţi. Plânge fiindcă atingerea unui ideal autentic, curat, nu se învaţă la şcoală, chiar dacă şcoala este necesară pentru metodologie.
Şi în aceste scene găsesc esenţa filmului, care este mai complicat şi mai subtil decât pare.
Este ridicată, fără niciun fel de ocolişuri, şi problema corupţiei, a micilor sau marilor atenţii, de tot felul, care trebuiau acordate pentru a pătrunde cu succes în acea lume, pentru a avea o cât de mică şansă (obicei ce, cu siguranţă, s-a păstrat şi până în ziua de astăzi). Altfel…
Până la urmă nici nu ştii ce e mai detestabil – acea lume coruptă şi perversă care trăia după propriile reguli sau acea mamă săracă cu duhul şi pe jumătate inconştientă, care ”alegea” pentru fetiţa ei o fericire falsă, poleită cu aur, dar goală pe dinăuntru.
Finalul, în care mama îşi dă seama de eroarea făcută şi refuză oferta cu multe zerouri a producătorilor, care după ce au râs copios de fetiţă se hotărăsc să-i dea rolul, refuză raiul material pentru demnitate, este unul antologic, atât ca interpretare cât şi concepţie, şi face ca pelicula lui Visconti să stea alături de alte creaţii de seamă ale sale.
Viitorul micuţei nu poate fi asigurat decât refuzând pactul cu diavolul – cam aceasta este morala ultimă.
Regie: Luchino Visconti
Scenariu: Cesare Zavattini, Luchino Visconti
Actori: Anna Magnani, Walter Chiari, Tina Apicella
Unde poate fi vizionat Bellissima:
