Un film destul de subtil despre viață, aspirații și destin, despre alegerile pe care le facem, despre traume și întrebările pe care ni le punem în legătură cu experiențele pe care le trăim.
”Vreau ceea ce vrea toată lumea: să trăiesc viața din plin, să întâmpin totul cu entuziasm, să fiu fericit”, îi spune profesorul Walker soției sale la întrebarea pusă după o discuție mai lungă: ce vrea?
Într-adevăr, toți oamenii (funcționari mărunți, directori de firme, elevi de colegiu, sportivi, medici, artiști etc.) își doresc să fie fericiți și să-și trăiască viața la maximum. Dar experiența ne arată că totul devine complicat atunci când încercăm să punem în practică: intervin o boală, un accident, un diferend cu cei apropiați, o greșeală pe care o comitem, un eveniment neprevăzut ș.a. și totul se năruie ca un castel de nisip, iar acel cuvânt magic (”fericire”) pare tot mai îndepărtat, aproape intangibil.
Un alt personaj îi povestește cuiva într-un bar despre un individ care a crezut că a obținut fericirea atunci când a câștigat mulți bani la loterie – dar în curând a avut parte de atâtea complicații încât își voia înapoi vechea viață. Deci nu doar că nu ni se realizează întotdeauna visurile, dar trebuie să fim atenți și la dictonul ”ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să ți se împlinească”.
Viața e complicată… Un avocat este implicat într-un accident de mașină și fuge de la locul faptei, profesorul W. are dubii existențiale și întreține o relație cu o femeie căsătorită, o fată care cântă în corul unei biserici are o viață particulară complicată și află din predici că ”nu ar trebui să judeci, dacă nu vrei să fii judecat..”.
Fie că sunt conștienți sau nu de faptul că destinele li se intersectează, toți au o măsură personală asupra lucrurilor și aleargă după iluzia numită fericire, dar în același timp sunt ca un fluture în lumina lămpii sau ca o insectă prinsă într-o pânză de păianjen: martori ai apropierii propriului sfârșit. Personajele peliculei regizate de Jill Sprecher (pe un scenariu scris împreună cu sora cineastei americane, Karen Sprecher) sunt, toate, contorsionate, frământate, bântuite de întrebări existențiale rămase, cel mai adesea, fără un răspuns cert.
13 conversații despre fericire își propune – și, în mare măsură, reușește – să arunce o privire lucidă, obiectivă în existențele noastre mărunte și mai curând neîmplinite, deși toți clamăm dreptul la fericire. Partea reușită a filmului este tocmai această incursiune în viața și aspirațiile personajelor, într-un fel de filosofare asupra intersectării destinelor care mi-a adus aminte destul de pregnant de The Air I Breathe, o altă peliculă reușită despre soartă, predestinare și alegeri de viață.
Partea pe care o găsesc mai puțin izbutită este jocul actoricesc, destul de insipid, de lipsit de trăire autentică, precum și faptul că unele scene și dialoguri, cam pe la jumătatea filmului, par desprinse dintr-un serial de duzină, nu te captează suficient, nu au profunizmea necesară (dar doar atunci, nu e o generalitate). Cu toate acestea, deși nu e un film în care să primeze interpretarea actorilor, aș pune în evidență măcar un rol: cel al patronului companiei, Gene Ingles (care la un moment dat concediază un angajat), interpretat de Alan Arkin, care joacă expresiv și convingător.
Structurat în mici episoade, filmul invită spectatorul să-și pună întrebări pe parcursul fiecăruia dintre ele, ca apoi să meargă pe firul narativ în altă direcție, dar cu aceeași destinație finală: Ce este fericirea? Ce este viața?
”Viața capătă sens doar când privești înapoi”, e o replică spre final, cu aluzie la faptul că atunci nu mai poți schimba nimic din cele petrecute. Sau – cum scrie profesorul universitar pe tablă – e ireversibil.
Nu e un film perfect, dar e unul destul de subtil despre viață, aspirații și destin, despre alegerile pe care le facem, despre traume și întrebările pe care ni le punem în legătură cu experiențele pe care le trăim. Flash-urile din care este alcătuit acest film aruncă o privire adâncă în interiorul fiecărui personaj, spre a demonstra, dacă mai era nevoie, un lucru: ne definim fericirea, ne-o dorim cu disperare, indiferent de rasă, sex, ocupaţie sau poziţie socială, dar suntem incapabili să o atingem cu adevărat, din cauza unei legi aparent nescrise, care este, de fapt, a cauzalităţii, şi a unor evenimente ce pot lesne apărea ca nişte capricii ale sorţii. De remarcat legăturile care se dezvăluie pe parcurs între evenimente şi personaje.
Un film realist, bine făcut, care merită văzut şi care ne oferă mai multe lecţii de viaţă.
Regie: Jill Sprecher
Scenariu: Karen Sprecher, Jill Sprecher
Actori: Alan Arkin, John Turturro, Matthew McConaughey
