O dramă excelent pusă în scenă, ce ne relevă un Resnais atent la detalii, dar mai ales la lucruri subînţelese, Mélo este un film elevat, romantic, aparte, care beneficiază de interpretări actoriceşti pe măsură.
După o piesă de Henry Bernstein, filmul Mélo, în regia lui Alain Resnais, are acţiunea plasată în 1926, într-o suburbie pariziană.
O întâlnire între doi prieteni muzicieni, alături de soţia unuia dintre ei (Romaine), este pretextul pentru a dezvolta o intrigă doar în aparenţă comună: odată cu această reuniune intimă vor apărea dorinţa, gelozia, germenii trădării.
Ceea ce par a fi ingredientele unui viitor menage à trois sunt introduse în scenă treptat. Aici stă şi arta lui Resnais, de a introduce aceste elemente subtil, fără a forţa nota.
Întâi o mică cochetărie feminină, un gând nemărturisit, o aluzie – toate acestea se vor materializa treptat într-o intrigă mult mai dramatică.
Vorbind despre ”fobia faţă de minciuni”, Marcel (invitatul), care fusese la rândul său înşelat, în trecut, deschide un fel de Cutie a Pandorei: oare, în contextul dat, în care flirtează chiar fără să o spună cu soţia lui Pierre, minciuna sau falsitatea nu vor apărea cât de curând?
Povestind despre o întâmplare cu fosta iubită, Helene, Marcel, un cunoscut violonist, deschide calea către un nou triunghi.
Actorii joacă impecabil, în permanenţă intuieşti, observându-le figurile, mimica, existenţa unei dubluri a cuiva care spune lucrurile într-un mod indirect, care trebuie dedus.
Pe acordurile muzicii, între Marcel şi Romaine – alias Maniche – (Sabine Azéma face un rol cu adevărat mare) e pe cale să se înfiripe ceva romantic, nerostit, dar profund. Această vrajă va fi la un moment dat destrămată de Marcel, care o va acuza pe femeie de frivolitate, chiar mai mult. Însă nu va fi un lucru definitoriu pentru relaţia lor, care va păstra o urmă de atracţie, de ambiguitate şi de mister în continuare.
Fără a avea chiar rafinamentul şi subtilitatea din L’année dernière à Marienbad, una dintre capodoperele cinematografiei mondiale, Mélo rămâne totuşi un film elevat, romantic, aparte, care creează un microunivers intim, plăcut, în care doar trei personaje pun în scenă o melodramă de cert efect.
Pe măsură ce acţiunea înaintează, şi dramatismul va creşte: proiecţia asupra viitorului va deveni una sumbră, personajele îşi vor clama nefericirea. Totul devine zugrăvit în tuşe tragice, lipsa de speranţă se va face simţită.
De mai multe ori, la finalul unor scene, Resnais va estompa cadrele, pentru a lăsa loc unor continuări subînţelese şi pentru a trece la următoarea scenă într-un mod mai firesc.
Dialogurile sunt foarte bine construite, cuprind o întreagă gamă de emoţii, de trăiri, chiar dacă nu sunt mereu explicite în totalitate.
Finalul va aluneca în tragedie – nu dezvălui exact cum şi de ce, dar totul va fi aruncat într-o altă lumină, iar dialogul dintre Marcel şi Pierre, de la sfârşit, cu replici scurte şi tăioase, în timp ce camera se opreşte când asupra lor, când asupra unor locuri din încăpere, este unul memorabil.
Ca şi interpretarea sonatei lor favorite, care va fi însă una ce va îngropa secrete teribile din viaţa amândurora.
Secrete? De fapt, ambii ştiau foarte bine despre ce fusese vorba, numai că nu voiau să recunoască, să strice prietenia, iar Marcel va juca un rol duplicitar, trădându-se însă cu fiecare gest, cu fiecare lacrimă ştearsă, ceea ce nu-i va scăpa celuilalt.
O dramă excelent pusă în scenă, cu doar câteva personaje principale, ce ne relevă un Resnais atent la detalii, dar mai ales la lucruri subînţelese.
Regie: Alain Resnais
Scenariu: Alain Resnais, Henri Bernstein (piesă)
Actori: Sabine Azéma, Fanny Ardant, Pierre Arditi
Unde poate fi vizionat Mélo:
