RECENZIE DE FILM

  • Mihai Gîndu

Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985)

În egală măsură dramă pasională şi film psihologic, relevând imposibilitatea fuziunii între două medii fundamental diferite, Ciuleandra este o realizare cinematografică excepţional de convingătoare şi de bine pusă în scenă.

Este ştiut că de multe ori ecranizările nu se ridică la nivelul operelor literare care au stat la baza lor, scenariile având un grad de aproximare uneori indezirabil, regia căutând deseori să epateze, dar având efectul contrar, astfel încât ansamblul nu reuşeşte să convingă.

Cu atât mai meritorie este performanţa echipei de actori şi a lui Sergiu Nicolaescu (care, se ştie, nu prea regiza filme de artă, fiind cunoscut mai mult pentru genurile istoric sau de acţiune) în această adaptare pe care personal o găsesc fulminantă după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu.

Chiar dacă, aproape ca în orice adaptare, se mai schimbă anumite scene sau replici, profunzimea operei nu este afectată.

Ion Riţiu, consacrat în special prin interpretările din piese de teatru, face în Ciuleandra rolul cinematografic al vieţii, iar Anca Nicola este extrem de potrivită în rol.


Ciuleandra este, în primul rând, povestea incompatibilităţii unor medii sociale diferite, a unei iubiri imposibile fiindcă protagoniştii aparţineau unor lumi antagonice. ”Privirea ei parcă trecea prin mine”, îi mărturiseşte Puiu Faranga psihiatrului Aioanei (Ştefan Iordache, alt rol magistral prin care completează o distribuţie de excepţie), la reconstituirea momentelor care precedaseră crima. De altfel, Puiu va trece frecvent printr-o serie de amintiri din timpul copilăriei, care vor accentua senzaţia de incongruenţă a acestor lumi. Cei săraci şi cei bogaţi, cei care trăiau într-un mediu rustic şi cei care trăiau în lux, cei fără putere şi cei cărora le era permis orice.


O dramă excepţional de convingătoare şi de bine pusă în scenă.

Puiu Faranga (Ion Riţiu) este un personaj similar celor dostoievskiene, cu un interior labirintic, plin de contradicţii, devorat de îndoieli, dorinţe şi remuşcare. El, practic, nu-şi găseşte liniştea şi pacea interioară din primul până în ultimul minut al filmului.

Crima pasională pe care o comite într-un moment de rătăcire îl va tortura perpetuu, ca pe Raskolnikov (care avusese, desigur, o motivaţie diferită în ”Crimă şi pedeapsă”).

”Un Faranga, ucigaş ordinar, ca orice derbedeu”, îi aruncă în faţă tatăl său, după ce vorbeşte la telefon cu prefectul.

Despre aceasta este vorba. În naraţiunea lui Rebreanu, crima este doar un pretext pentru a contrapune cele două lumi despre care aminteam mai sus. Eroul nu poate intra în universul bucolic al soţiei, nici pe ea nu o poate introduce în universul său. Prin crima săvârşită, cade, la rândul său, atâtea trepte cât este necesar pentru a echilibra, doar într-un sens figurativ şi nedorit, balanţa.

”Abia mai târziu, când am început s-o iubesc, am înţeles că nu-mi aparţine” este o altă replică-cheie.

Vom afla mai târziu că, practic, doar momentul în care Puiu şi Mădălina vor juca împreună Ciuleandra, acel dans unic, cu valoare de simbol, va fi cel în care vor fi fericiţi, în care lumile lor se vor întrepătrunde într-o comuniune extatică.

Şi totuşi, va fi doar o iluzie. Ca orice iluzie, se va destrăma curând. Chiar dacă fata se va transforma şi va accepta, doar parţial şi doar în aparenţă, ipostaza conferită de noul nume, Madeleine.

Prin relaţii sus-puse, tatăl său (Policarp Faranga, ministru al Justiţiei, interpretat de Gheorghe Cozorici) va încerca să-l absolve de vină, inclusiv internându-l într-un sanatoriu de boli nervoase, numai că Puiu, care avea reale procese de conştiinţă, nu se va putea absolvi el însuşi.

De altfel, tot tatăl aranjase căsătoria acestuia cu Mădălina, pentru a aduce descendenţilor acea vitalitate care le lipsea celor cu ”sânge albastru”.

Numai că viaţa nu este o simplă afacere, iar temperamentele, sentimentele şi dorinţele celor implicaţi vor transforma totul în tragedie.


Excepţional realizată artistic, pelicula lui Nicolaescu trece personajul principal printr-o serie de stări chinuitoare, amintirile despre iubirea trecută, despre o anume puritate pierdută fiind cele care îi vor declanşa lui Puiu Faranga procese de conştiinţă aproape insuportabile.

Ba chiar, la un moment dat, în imaginaţie, va inversa rolurile cu răzeşii pe care îi văzuse odinioară executaţi, strigându-le: ”Nu trageţi! N-am vrut s-o omor!”.

Finalul, care îi va aduce laolaltă într-o postură inedită pe Puiu, pe tatăl său şi pe doctorul Aioanei, are o forţă dramatică neobişnuită. Dar aceasta este prezentă, de fapt, încă de la început.

Dovedind că realizatorii şi actorii au înţeles perfect subtilităţile şi profunzimea scenariului original, Ciuleandra ţine permanent în tensiune spectatorul, nu are aproape niciun moment în care să treneze sau să nu ridice o problemă nouă.


Există, în lumea cinematografiei, filme comerciale, filme ”de umplutură”, filme bune, filme care impresionează, dar cărora le lipseşte, totuşi, ceva, filme-fenomen şi filme de excepţie. Capodopere. Acele creaţii care transcend cu mult obişnuitul.

Din toate punctele de vedere, de la scenariu şi regie la joc actoricesc şi punere în scenă, de la muzică până la alternanţă a cadrelor prezent/trecut, de la impresie până la atmosferă, aş spune că Ciuleandra nu poate fi decât o capodoperă.

Regie:

Sergiu Nicolaescu

Scenariu:

Sergiu Nicolaescu, Anusavan Salamanian, Liviu Rebreanu (roman)

Actori:

Stefan Iordache, Gheorghe Cozorici, Ion Ritiu

Citește mai mult:

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Trecătoarele iubiri (Malvina Urșianu, 1974)
Diminețile unui băiat cuminte (Andrei Blaier, 1967)
Puzzle (Andrei Zincă, 2013)
  • Facebook, blog de film
  • Instagram, blog de film
  • Twitter, blog de film

România © 2021 blogdefilm.ro