• Mihai Gîndu

Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985)

În egală măsură dramă pasională şi film psihologic, relevând imposibilitatea fuziunii între două medii fundamental diferite, Ciuleandra este o realizare cinematografică excepţional de convingătoare şi de bine pusă în scenă.

recenzie film romanesc Ciuleandra Nicolaescu Rebreanu

Este ştiut că de multe ori ecranizările nu se ridică la nivelul operelor literare care au stat la baza lor, scenariile având un grad de aproximare uneori indezirabil, regia căutând deseori să epateze, dar având efectul contrar, astfel încât ansamblul nu reuşeşte să convingă.

Cu atât mai meritorie este performanţa echipei de actori şi a lui Sergiu Nicolaescu (care, se ştie, nu prea regiza filme de artă, fiind cunoscut mai mult pentru genurile istoric sau de acţiune) în această adaptare pe care personal o găsesc fulminantă după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu.

Chiar dacă, aproape ca în orice adaptare, se mai schimbă anumite scene sau replici, profunzimea operei nu este afectată.

Ion Riţiu, consacrat în special prin interpretările din piese de teatru, face în Ciuleandra rolul cinematografic al vieţii, iar Anca Nicola este extrem de potrivită în rol.


Ciuleandra este, în primul rând, povestea incompatibilităţii unor medii sociale diferite, a unei iubiri imposibile fiindcă protagoniştii aparţineau unor lumi antagonice. ”Privirea ei parcă trecea prin mine”, îi mărturiseşte Puiu Faranga psihiatrului Aioanei (Ştefan Iordache, alt rol magistral prin care completează o distribuţie de excepţie), la reconstituirea momentelor care precedaseră crima. De altfel, Puiu va trece frecvent printr-o serie de amintiri din timpul copilăriei, care vor accentua senzaţia de incongruenţă a acestor lumi. Cei săraci şi cei bogaţi, cei care trăiau într-un mediu rustic şi cei care trăiau în lux, cei fără putere şi cei cărora le era permis orice.


O dramă excepţional de convingătoare şi de bine pusă în scenă.

Puiu Faranga (Ion Riţiu) este un personaj similar celor dostoievskiene, cu un interior labirintic, plin de contradicţii, devorat de îndoieli, dorinţe şi remuşcare. El, practic, nu-şi găseşte liniştea şi pacea interioară din primul până în ultimul minut al filmului.

Crima pasională pe care o comite într-un moment de rătăcire îl va tortura perpetuu, ca pe Raskolnikov (care avusese, desigur, o motivaţie diferită în ”Crimă şi pedeapsă”).

”Un Faranga, ucigaş ordinar, ca orice derbedeu”, îi aruncă în faţă tatăl său, după ce vorbeşte la telefon cu prefectul.

Despre aceasta este vorba. În naraţiunea lui Rebreanu, crima este doar un pretext pentru a contrapune cele două lumi despre care aminteam mai sus. Eroul nu poate intra în universul bucolic al soţiei, nici pe ea nu o poate introduce în universul său. Prin crima săvârşită, cade, la rândul său, atâtea trepte cât este necesar pentru a echilibra, doar într-un sens figurativ şi nedorit, balanţa.