Întreaga viață se află în ochii omului, iar împietrirea unei priviri poate să fie doar începutul unui sfârșit.
De obicei, înainte de ploaie, aerul are un parfum specific, norii sunt tăcuți și grei, anunțând evenimentul ce stă să cadă.
Controversatul regizor portughez, João César Monteiro, reușește să redea, într-o notă similară, schimbările subtile dintre zile, într-o încercare de a descrie propriile stări sufletești.
Răsăritul soarelui este un eveniment sărbătorit și privit mereu cu alți ochi, mai ales când omul se apropie de sfârșitul unei lungi călătorii. Mai exact, domnul João Vuvu (interpretat de însuși Monteiro), un alter-ego melancolic, rebel și singur. Asta pentru că omul care rămâne mereu fidel sie însuși, riscă să se îndepărteze de ceilalți, deconectîndu-se de mulțime.
Îl vedem cum se plimbă în fiecare zi cu autobuzul 100 și interacționeză din când în când cu lumea. Apoi se retrage din societate, contemplînd simplitatea fiecărui moment, pe o bancă, în parc. Autobuzul este mereu în mișcare, pare să nu conteze prea mult unde-l duce. Sunt savurate momentele dintre plecare și sosire.
Deși este văduv și pensionar, are un fiu, undeva prin lume. Locuiește singur și pare să nu simtă decât nevoia unei femei care să-i aducă o rază de soare, după ce șterge bine geamul. Așa că dă un anunț și găsește o femeie de serviciu: Adriana. O alege după criteriul purității pe care o emană ochii fetei, nicidecum după citirea CV-ului.
Cadrele lente ajută privitorul să creeze conexiuni între obiectele din jur și replici. Asta pentru că filmul poate fi simțit ca o piesă de teatru, în care acțiunea abundă în… dialoguri filosofice timp de 2 ore și 55 de minute!
Ușa se deschide pentru a primi fata în casă. Apoi se face întuneric și nu mai știm ce se întâmplă dincolo de acest obstacol, în cealaltă lume. Cămașa care nu poate fi călcată, se aruncă pe geam. Nu mai avem nevoie de haine. Bătrânul, cu trupul său firav, curăță podeaua într-un mod aproape simbolic: alți oameni nu pot să spele ceea ce el a murdărit. Nu se vede nicio pată pe covor.
Vai e Vem (Vino și Pleacă) este ultimul film regizat de Monteiro, un testament vizual, o moarte anunțată, în care sunt prezentate aventurile filosofico-erotice ale domnului Vuvu (regizorul s-a stins la câteva luni după filmări).
Sunt atinse câteva subiecte delicate și regizorul alege să le scoată din ramă, ca și cum ar fi tablouri cu poezii audio.
Problema vieții pornește de la Adam și Eva, amândoi pedepsiți să trăiască. Sinuciderea nu este o soluție, omul trebuie să-și asume toate responsabilitățile, aliniat cu filosofia de viață. Atunci când propriul fiu devine un răufăcător, i se întoarce spatele. Moralitatea este pe cale de dispariție. Intelectualul simte rușinea întregii societăți pe propria piele. Dorința omului de a se întoarce în Rai este imposibilă într-o lume materială. Bătrânii nu trebuie să se stingă la azil, pot fi independenți.
Sunt doar o parte din temele dezbătute și fiecare așezare pe bancă are loc într-un moment diferit al zilei, până când autobuzul se golește și se face întuneric afară.
Vai e Vem este un film cu care artistul își ia la revedere de la oameni cu o atitudine rebelă, sfidând orice frică. Lasă senzația că întreaga viață se află în ochii omului, iar împietrirea unei priviri poate să fie doar începutul unui sfârșit. Un film original, ce nu te va lăsa impasibil, cu scene care te vor bântui pentru mult timp. Nerecomandat pudicilor!
Regie: João César Monteiro
Scenariu: João César Monteiro
Actori: João César Monteiro, Rita Pereira Marques, Joaquina Chicau
