Undine (Christian Petzold, 2020)

O poveste de dragoste modernă, cu unele elemente fantastice şi un final dramatic, bazată pe un mit străvechi.

recenzie de film Undine, Christian Petzold

Premisa de la care pleacă Christian Petzold (cunoscut cinefililor români, între altele, pentru filmul Transit) în realizarea dramei fantastice Undine este una cât se poate de ofertantă: povestea plasată în epoca modernă, în Berlin, are la bază un mit străvechi: dacă omul pe care îl iubește o trădează, Undine trebuie să îl ucidă și să se întoarcă în apele din care se trage.
Dincolo de atracţia, pe care o consider firească, pentru elementele fantastice, de legendă, readuse în contemporaneitate, filmul mai ridică o problemă: (mai ales) în epoca modernă, a vitezei şi a aventurilor fără obligaţii, mai crede cineva în dragostea adevărată? În fidelitate?
Şi nu este vorba despre un romantism desuet, ci despre un principiu care are o mare importanţă în istoria omenirii: fidelitatea, iubirea autentică sunt valori care ar trebui să fie intrinseci, respectate de toţi. Ele dau sens unei existenţe, până la urmă, trecătoare.
Nu întâmplător, în chiar scena de debut, în care înţelegem că avusese loc o trădare în dragoste, Undine (sau varianta modernă a acesteia, Undine Wibeau, ce lucra ca istoric şi ghid, interpretată inspirat de Paula Beer – distinsă cu Ursul de Argint pentru rol) rămâne singură cu ceaşca de cafea, meditând la infidelitatea partenerului, timp în care pe fundalul sonor se aud dangătele clopotelor unei biserici.
În traducere: va avea puterea să ierte?

Lumea subacvatică, din care provenea Undine, şi care este redată sugestiv de cadrele următoare, ascunde multe taine. Unele le intuim, altele nu – şi aici se face foarte clar referire la misterul vieţii, pentru că atât viaţa, cât şi moartea (şi, în cele din urmă, şi dragostea ce uneşte fiinţele omeneşti) reprezintă un mister.
Undine are, însă, la rândul ei o aventură după ce Johannes (Jacob Matschenz) o părăseşte. Nimic neobişnuit în asta, numai că te poţi gândi că în aceste condiţii răzbunarea invocată ar avea ceva reprobabil, lucrurile nu ar părea judecate cu aceeaşi măsură.

Fără să exceleze în elemente fantastice prezentate explicit sau în subtilităţi ale dialogurilor, pelicula lui Petzold atrage totuşi prin inedit şi o anumită empatie pe care o degajă personajele sale. Filmul are farmec.
Femeia în apă se dedublează, devine o copie a ei, însă într-o altă dimensiune.
Cam pe la jumătate, ineditul şi şarmul de care aminteam se cam estompează, unele scene par repetitive şi uşor naive, însă curiozitatea pentru ce va urma se păstrează. Ingredientele de până atunci promit un final dramatic, de efect. Şi într-adevăr ceva se va petrece în acest love story modern: Johannes va dori să se întoarcă la Undine, însă în ceea ce pare cel mai nepotrivit moment cu putinţă.
Aşa cum era, poate, de anticipat la un moment dat, Undine va trebui să facă la rândul ei o alegere în dragoste, va trebui să dea proba de caracter pe care i-o solicitase primului său partener. Şi va urma o răsturnare de situaţie, probabil aşteptată de spectator.

Deşi filmul ar putea să pară uşor comercial, la o analiză mai atentă ne dăm seama că nu este: vorbeşte despre iubire, fidelitate, suferinţă, mici sau mari drame ale vieţii într-un mod care atinge (sau ar trebui să o facă) coarda sensbilă a fiecăruia dintre noi.
Legenda îşi va împlini finalul în apă – adică mediul din care venea Undine şi în care trebuia să se reîntoarcă.
Finalul este unul care nu tranşează întru totul nici problema dragostei, nici a interferenţei dintre lumi, dar mi se pare unul potrivit, fiindcă evită sacrificiul dus dincolo de o anumită limită (deşi mai devreme avusese loc un sacrificiu) şi păstrează o doză de echitate în ceea ce priveşte morala/sentimentele personajelor.
Un film pe care îl recomand pentru sensibilitate, deşi este posibil să nu fie pe gustul tuturor.

Regie: Christian Petzold

Scenariu: Christian Petzold

Actori: Paula Beer, Franz Rogowski, Maryam Zaree

Unde poate fi vizionat Undine: