The Lobster este, în esenţă, un film de artă despre o anti-lume (sau o distopie). Somnul raţiunii naşte monştri, a spus Goya. Tot asta spune şi Lanthimos.
Sclipitor! The Lobster este unul dintre cele mai stranii şi originale filme pe care le-am vizionat în ultima vreme. Primele cadre înfăţişează o femeie care coboară din maşină şi împuşcă un cal – scenă aparent lipsită de înţeles, dar care, în interpretarea mea, semnifică uciderea destinului de către civilizaţie.
Că e o interpretare plauzibilă (deşi, fireşte, nu singura posibilă) mi-a confirmat-o şi continuarea, în care, folosind drept pretext cea mai neagră dintre toate satirele posibile,
Yorgos Lanthimos ne introduce într-o lume în care personajul său, David, trebuie să se îndrăgostească şi să îşi găsească o pereche, altfel va fi transformat într-un animal.
Faptul că trebuie să completeze un formular în care nu erau admise decât răspunsuri tranşante, deşi întrebările puteau presupune măcar un anumit grad de imprecizie, ca şi vocea impersonală care narează aventurile nefericitului „erou” arată că regulile frizau absurdul kafkian, iar criza de soluţii în care intrau cei implicaţi întregeşte din plin acest absurd.
Contrastul şocant dintre tema care ar fi trebuit să fie una romantică şi anumite secvenţe de-a dreptul cinice, pigmentate cu dialoguri incredibil de sarcastice şi de dure, îl deosebeşte puţin de alte pelicule. Este un film halucinant şi care nu repetă unele clişee ce par trase la indigo din filmele hollywoodiene. Autorul filmului împinge lucrurile la limită, plusează, e adevărat, dar o face într-un mod aparte, inteligent, motiv pentru care a câştigat respectul meu. Desigur, e discutabilă o viziune atât de crudă, e, poate, discutabil şi ca mesaj, dar ceea ce vreau să spun este că The Lobster nu este un film anti-artă (sau kitsch) despre lumea obişnuită, cum avem atâtea, ci un film de artă despre o anti-lume (sau o distopie), cum nu avem chiar foarte multe. Somnul raţiunii naşte monştri, a spus Goya. Tot asta spune şi Lanthimos.
Cadrele sale îţi dau fiori chiar şi atunci când nu prezintă ceva groaznic, pentru că la Yorgos Lanthimos terifiantă este atmosfera, nu detaliul (ceea ce îl deosebeşte substanţial de cei care produc thriller „pe bandă rulantă”).
Oare ce s-ar întâmpla într-o lume în care cele mai aberante reguli ar deveni legi?
Remarc de asemenea curiozitatea care se naşte în spectator privind finalul, modul în care regizorul va rezolva conflictul pe care el însuşi l-a creat, ca şi faptul că pe la jumătatea filmului are loc o răsturnare de situaţie binevenită (altfel s-ar fi repetat prea mult). Nu dezvălui care, pentru a nu strica surpriza. (Dar veţi vedea că nu este o schimbare veritabilă, ci doar o „migrare” a absurdului dintr-un loc într-altul). Nu este, cu certitudine, un film care să te ajute să vezi viaţa mai „în roz” sau pe care să-l vizionezi de Sărbători, dar este o realizare cinematografică remarcabilă, care are toate premisele pentru a deveni un film-cult. Şi care ridică probleme. Îţi demonstrează că individul nu poate decât să eşueze într-o societate bolnavă, iar pentru a evita această situaţie (deşi cineastul grec nu vorbeşte decât indirect despre asta) trebuie ca fiecare dintre membrii acestei societăţi, fie ei conducători sau conduşi, să înţeleagă că au cu adevărat responsabilitatea de a lăsa viitorului o lume normală.
Rachel Weisz (pe care o consider o actriţă talentată, dar inconstantă) face unul dintre rolurile sale bune în acest film, întruchipând cu natureleţe o eroină tristă, dezabuzată, a unei lumi pierdute, iar Colin Farrell se achită, de asemenea, excelent de sarcină.
Regie: Yorgos Lanthimos
Scenariu: Yorgos Lanthimos, Efthymis Filippou
Actori: Colin Farrell, Rachel Weisz, Olivia Colman
Unde poate fi vizionat The Lobster:
