Un film șocant, trist, ciudat, extrem de bine realizat, în care Jaye Davidson face rolul perfect și primește o nominalizare la Oscar.
Stephen Rea este unul dintre preferații mei irlandezi. Regizorul Neil Jordan a turnat filme valoroase (The End of the Affair, Michael Collins) și mă bucur oricând îl revăd pe Forest Whitaker, posesor de Oscar pentru The Last King of Scotland. Așadar, aș putea să fiu subiectiv când mă refer la The Crying Game. Cu toate acestea, filmul are calități certe. Scenariul este cursiv, firul evenimentelor coerent și surprinzător. Chiar revoltător pentru unii, având în vedere că pelicula a fost lansată în anul 1992.
Personajul interpretat de Rea, Fergus (un voluntar înrolat într-o mișcare paramilitară irlandeză cu înclinații teroriste), relaționează cu Jody (Whitaker), ostaticul său, un soldat britanic. Dialogurile dintre călău și victima sunt unice, cu accente ludice și copilărești. Dar sunt profunde. Călăul nu se simte confortabil cu victima lui, empatizează și o simpatizează. Pare că nu se simte bine deloc nici în propria lui piele. Nu pare a fi el însuși niciun minut din cele 112 ale filmului și nu pare să se identifice cu rețeaua din care face parte… („Oh, and by the way…it’s not Paddy. It’s Fergus.„)
Lucrurile iau foarte curând o întorsătură neașteptată și Fergus pleacă la Londra condus de o pornire pe care nu și-o poate explica – de a o cunoaște pe iubita soldatului Jody, Dil (Jaye Davidson), despre care acesta ii vorbise într-un fel unic. La Londra, Fergus devine Jimmy pentru a se ascunde și pentru a se putea găsi pe sine. Curând, este prins în capcana necunoscutului, a regretelor de fi pecetluit soarta unui om, se simte apăsat de o grijă responsabilă, ținut de promisunea ce se cuvine respectată de a îndeplini ultima dorința a unui muribund. Fergus/Jimmy va fi strivit de această promisiune, de curiozitatea care se transformă în dorință sau, poate, în dragoste. Tensiunea sexuală apare evidentă, Fergus/Jimmy va fi surprins, dezamăgit, dezgustat, ca mai apoi să redevină protector, prieten și, în cele din urmă, acela care își asumă responsabilitatea finală pentru a îndrepta lucrurile.
Un film șocant, trist, ciudat, extrem de bine realizat, în care Jaye Davidson face rolul perfect și primește o nominalizare la Oscar alături de Stephen Rea, dar pierd amândoi. Irlandezul avea, din păcate pentru el, un mare rival la categoria sa în acel an: pe Al Pacino în rolul imbatabil din Scent of a Woman, ceea ce i-a anulat practic lui Rea orice șansă de câștig. Nu a obținut statueta aurită decât Neil Jordan pentru cel mai bun scenariu original.
După ce se termină filmul, îți răsună în urechi minute în șir versurile melodiei de unde provine titlul peliculei… ”We’re back to playing/The crying game” …
De văzut neapărat.
Regie: Neil Jordan
Scenariu: Neil Jordan
Actori: Stephen Rea, Jaye Davidson, Forest Whitaker
Unde poate fi vizionat The Crying Game:
