În egală măsură dramă psihologică şi film ce ridică probleme filosofice, cu o realizare aproape perfectă şi un mesaj peren, Nostalghia se dovedeşte a fi una dintre capodoperele cinematografiei mondiale.
Andrei Tarkovski a făcut, în majoritatea creaţiilor sale, un altfel de cinema, unul care a spart tiparele şi, mai ales, a transmis un mesaj profund.
Filmele regizorului rus sunt pline de simboluri sau de dialoguri care trimit, cel mai adesea, la esenţe.
Chiar dacă mărturisesc că celebrul film al său Stalker (1976) mi s-a părut un pic greoi ca realizare şi cu unele momente lungite artificial, nu-i pot contesta geniul în transmiterea mesajului, a ideii că suntem simpli călători pe acest Pământ şi etern căutători ai adevărului, pentru descoperirea căruia avem nevoie de ghizi (sau de ”călăuze”).
Nostalghia l-am apreciat ca fiind, poate, şi mai bun, fiindcă are foarte puţine asperităţi sau imperfecţiuni de cursivitate ca realizare cinematografică, îndeplinindu-şi cu brio rolul de a te atrage atât prin punerea în scenă, cât şi prin ideile transmise.
În egală măsură dramă psihologică şi film ce ridică probleme filosofice, cum ar fi sensul vieţii, capacitatea omului de a se autodepăşi şi de a recepta şi pune în aplicare mesajul transmis de divinitate (temă ce l-a preocupat şi pe Ingmar Bergman), Nostalghia mi se pare cu adevărat unul dintre filmele de referinţă ale cinematografiei mondiale.
Personajul principal, poetul rus Andrei Gorceakov (interpretat de Oleg Yankovskiy), călătoreşte împreună cu Eugenia (Domiziana Giordano), ghidul său, în Italia. Cercetarea vieţii unui compozitor rus este doar pretextul pentru o veritabilă călătorie iniţiatică, la capătul căreia Andrei (un posibil alter ego al regizorului) va găsi adevărul, sensul ultim. Dar acestea nu sunt uşor de decriptat, nici chiar de către cei fascinaţi de jocurile minţii, astfel încât întregul drum pare presărat cu capcane.
Cadre reci, care îţi dau fiori, replici care te pun pe gânduri şi o aparentă înfrângere a omului în faţa misiunii sale par a fi principalele elemente din filmul lui Tarkovski. Spun aparentă, fiindcă totuşi eroul reuşeşte, la a treia încercare, să ducă lumânarea aprinsă, simbol al reconcilierii cu divinitatea, după sinuciderea lui Domenico, un personaj bizar, cu tendinţe de sociopatie (care este însă una simbolică, reflectare a imposibilităţii afirmării unei apartenenţe la o lume decăzută şi eşuată a unui om cu o conştiinţă cinstită).
De asemenea, regizorul rus insistă asupra purităţii copiilor, fiindcă ei vor duce povestea mai departe. Să fie oare adevărat că ”(nebunii) sunt foarte singuri, dar, cu siguranţă, se află mai aproape de adevăr?”. Urmăriţi discursul de final, antologic, al lui Domenico şi cred că veţi fi de acord că da.
Regie: Andrei Tarkovsky
Scenariu: Andrei Tarkovsky, Tonino Guerra
Actori: Oleg Yankovskiy, Domiziana Giordano, Erland Josephson
