Un film despre realitatea brută, plină de durere, violenţă, suferinţă şi probabil un dram de nebunie.
Nu ştiu cu ce idei sau aşteptări intră cineva la Biutiful, dar la ieşire se va simţi cu siguranţă mai deprimat – şi, mai mult ca sigur, punându-şi întrebări asupra sensului existenţial altfel decât o făcuse până atunci.
Chiar de la început, viaţa este văzută ca un mister, începând de la tainele unui obiect de familie (inelul cu diamant pe care eroul, care îl avea de la părinţii săi, i-l dă fiicei), continuând cu vuietul mării care putea fi auzit şi la un post de radio local şi apoi cu legendele privind bufniţele, pe care Uxbal le află într-o pădure. Există în toate acestea legături nevăzute, energii înmagazinate într-un obiect, mistere ale unuia dintre elementele primordiale (apa), legi neştiute ale firii.
Cine suntem? De ce ne naştem? De ce murim?
Sigur, nu sunt întrebări noi, dar sunt tratate într-un mod aparte, ”marca” Iñárritu. De fapt, per ansamblu, mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale sale.
Uxbal (Javier Bardem) este smuls din viaţa obişnuită pentru a se confrunta cu moartea. Întâi, a unor copii decedaţi într-un accident, apoi având perspectiva propriului său sfârşit, suferind de o boală ale cărei simptome le neglijase.
Afacerile necurate sunt doar o altă latură a acestei existenţe, a cărei parcurgere până la capăt începe să semene cu o tragedie. Până la urmă, cu ce rămânem din această viaţă, unde începe şi unde se termină compromisul?
Ca gen, este dramă, dramă şi iar dramă… (vreau să spun, fără elemente nici de thriller, nici de groază, cu atât mai puţin de comedie) şi poate că din acest punct de vedere nu va oferi prea multe surprize spectatorilor. Ansamblul are totuşi un efect remarcabil, e o punere în scenă care nu te va lăsa indiferent, iar jocul actorilor este de nota 10.
Pelicula redă realitatea brută, plină de durere, violenţă, suferinţă şi probabil şi un dram de nebunie care însoţeşte destinele eroilor. Este un film inspirat dintr-o realitate sordidă, murdară, prăfuită, dar se face apel şi la anumite simboluri şi imagini cu valoare de metaforă, cum sunt şi cele care deschid (şi închid, totodată) realizarea lui Iñárritu, al cărui stil poate fi recunoscut destul de lesne şi în Biutiful.
Realismul este cel care caracterizează cel mai bine genul în care s-ar putea încadra creaţiile cineastului mexican (deşi în Birdman apar şi elemente suprarealiste).
Drama lui Uxbal, nebunia soţiei, tragedia copiilor fără copilărie, ca şi alternanţa de efect între apropierea morţii şi viaţa trăită la maximum nu au cum să nu impresioneze privitorul. Uxbal îşi ascunde boala incurabilă de toţi – soţie, copii, apropiaţi, numai de sine însuşi nu poate să o ascundă. Nu aş reproşa decât o anumită previzibilitate a conflictelor dintre personaje. Rolul făcut de Javier Bardem (care a şi câştigat premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, în 2010, pentru această interpretare) este unul cu adevărat grandios, acoperind perfect o paletă vastă de emoţii – vă sfătuiesc să-l vedeţi neapărat!!!
La sfârşit, rămâi cu impresia că eroul lui Iñárritu şi-a îndeplinit misiunea – adică, a reuşit să se împace atât cu cei apropiaţi, cât şi cu cei faţă de care se simţea dator în scurtul răgaz de care a beneficiat. Pleacă într-o lume a umbrelor cu conştiinţa relativ împăcată – şi totuşi, ai impresia că a plecat prea devreme.
Regie: Alejandro G. Iñárritu
Scenariu: Alejandro G. Iñárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Actori: Javier Bardem, Maricel Álvarez, Hanaa Bouchaib
Unde poate fi vizionat Biutiful:
