• Bianca Ghelbere

The Shining (Stanley Kubrick, 1980)

Kubrick are o tehnică aparte, prin care a spune sau a arăta mai puţin necesită mai mult, fie pe planul implicării mentale, fie prin stârnirea interesului.


Cu siguranță aderenții lui Kubrick au fost primii informați, așteptând acest eveniment poate chiar de dinainte de a lor vreme, cei din mișcarea Stephen King nefiind mai prejos. Asta cu siguranță nu înseamnă că anunțul ecranizării continuării romanului The Shining, respectiv Doctor Sleep, prin uriașa mediatizare, a omis vreo ureche din largul public. Cu premiera americană planificată pentru data de 8 noiembrie 2019, Doctor Sleep va urmări fantomele trecutului, care sunt readuse la viață, bântuind pe acum adultul Danny Torrance, interpretat de aclamatul Ewan McGregor (un motiv în plus de entuziasm pentru cinefili), stârnite de a sa capacitate de strălucire.

Pentru o reîmprospătare de memorie și o vizionare în forță a noii producții, n-ar strica o scurtă călătorie până în 1980, când Stanley Kubrick a revoltat ochiul mondial prin mult disputatul film. În mare parte datorită intensității, a mimicii și a jocului actoricesc marca Jack Nicholson, producția imposibil de catalogat ca un specific gen de film, oscilând între horror psihologic și thriller, reinterpretează tematica inițială din opera lui King, fapt ce a condus la o verbală neînțelegere. Mergând pe premisa că răul suprem provine de la omul în sine și fiind atras de estetica realistă, presupusă mai ușor de digerat, fie ea și mai brutală, regizorul se îndepărtează de subcategoria haunted house, metamorfozând Overlook Hotel în oglindirea dualistică a psihicului lui Jack Torrance.

Cu un istoric dominat de alcoolism și agresivitate față de propria familie, „capul“ acesteia decide să accepte postul de îngrijitor al luxosului complex hotelier, închis pe timp de iarnă și aflat într-o izolată locație. Dornic să-și dezvolte atribuții de scriitor, Jack se bucură de liniștea oferită, sub iluzia că va putea intra în contact cu sinele și se va putea detașa de trecut. Contactul se dovedește însă a fi devastator și, cu toate că darul/blestemul fiului Danny produce publicului iluzia că poate prezice desfășurarea narațiunii, suspansul nu este diminuat. Din contră, Kubrick se joacă cu așteptările spectatorului, înlocuind binecunoscutele scare-jumps cu o groază invizibilă, omniprezentă.

Infinite cadre, noi definiri ale spațialității și ale temporalității, o estetică și o muzicalitate paralizante, îmbinarea dimensiunii reale cu cea ficțională, în așa fel încât diferențierea se dovedește a fi imposibilă, capodopera cinematografică își atribuie caracterul de monument. Cu toate că o parte din public nu a văzut producția, decid să las la liberul arbitru dorința de a descoperi oscilațiile prin care trece familia celor trei.

Tot astfel, mă declar încurajată de tehnica lui Kubrick, prin care a spune/arăta mai puțin, necesită mai mult, fie pe planul implicării mentale, afective, fie prin stârnirea interesului.

O plăcută vizionare și curaj: chiar e recomandat să uităm că ce vedem rămâne diegetic, dar măcar după o săptămână ne-am putea reveni.


Regie:

Stanley Kubrick

Scenariu:

Stephen King (roman), Stanley Kubrick

Actori:

Jack Nicholson, Shelley Duvall, Danny Lloyd

Citește mai mult:

Nightbreed (Clive Barker, 1990)
Calvaire (Fabrice du Welz, 2004)
Little Joe (Jessica Hausner, 2019)
Dead Ringers (David Cronenberg, 1988)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro