Care este, în fapt, natura şaradei propuse de Bergman?

Bazat, în prima sa parte, într-o relativ mai mare măsură pe impact vizual şi cadre bizare decât pe dialog, Tystnaden ar putea, iniţial, părea un film mai simplu de descifrat. (În partea secundă, e ceva mai complicat şi capătă accentele unei drame clasice). În realitate însă este la fel de criptic ca şi alte creaţii ale lui Bergman, în primul rând pentru că nu ştim nimic despre lumea misterioasă, populată de pitici şi de oameni vorbind într-o limbă necunoscută, în care îşi fac apariţia personajele centrale: este o lume a subconştientului? Sau o lume imaginată de autor, menită să reprezinte un fel de test? De fapt, nici despre personaje nu cunoaştem prea multe, în afara gradelor de rudenie. Femeia este văzută mai curând ca emanând sexualitate decât instinct matern, nefiind astfel un model clasic. Dar care este, în fapt, natura şaradei propuse de cineastul suedez? Rătăcite pe un tărâm străin, personajele sale par incapabile de a-şi menţine echilibrul şi de a nu cădea în păcat, ceea ce constituie o cheie a filmului.
După părerea mea, este o parabolă având ca teme centrale subconştientul, egoismul (nu întâmplător, ultimul cuvânt descifrat de micul Johan din scrisoarea bolnavei Ester este „suflet”), căderea în păcat şi fuga din faţa unei lumi în care domnesc războiul (sugerat de blindatele văzute în mod obsedant de copil) şi oroarea, dar fireşte că filmul lui Bergman poate avea multiple interpretări. Se mai face remarcat ticăitul fatidic al ceasornicului, simbolizând ireversibilitatea trecerii timpului şi, implicit, importanţa alegerilor făcute.
Este un model pentru oricine ar vrea să îmbine mai multe teme, tratate diferit, într-un mod care să nu fie deranjant pentru spectator, într-o „fuziune” care să atragă.
Un film de văzut neapărat.
Regie: Ingmar Bergman
Scenariu: Ingmar Bergman
Actori: Ingrid Thulin, Gunnel Lindblom, Birger Malmsten
Unde poate fi vizionat Tystnaden: