• Ruxandra C.

Le Samouraï (Jean-Pierre Melville, 1967)

Stranietatea personajului principal, problemele pe care le ridică în subsidiar, acţiunea palpitantă şi coloana sonoră aproape hipnotică fac din Le Samouraï un film de referinţă în antologia genului.

recenzie Le Samourai Alain Delon

Cum poate fi desluşită o persoană care, în deplină cunoştinţă de cauză şi fără să clipească, se încumetă să curme o viaţă?

Au fost vremuri în care călăul figura în nomenclatorul de meserii al statului, însă tot nu e de înţeles cum cum cineva manevrează sârguincios ghilotina ”la serviciu”, după care e capabil să prânzească în tihnă...

Bonaparte sacrifica un flanc de armată în mod strategic, doar ca să-i iasă pasienţa.

Un combatant din Legiunea străină franceză mi-a explicat odată, sorbind tacticos dintr-o ceaşcă aburindă de cafea, că într-adevăr profesia pentru care a optat era periculoasă, dar îi aducea mulţi bani.


Vizionând filmul, te întrebi ce l-a motivat pe Jef Costello să accepte postura de asasin profesionist?

Dacă vom acorda un pic de atenţie locuinţei sale vom descoperi lesne interiorul sărăcăcios, mai ales al bucătăriei, cu trei tigăi atârnând deasupra unei plite comune, exact ca într-o gospodărie clasică de cartier. Or, onorariul pentru care Jef îndeplinea o misiune, un omor, începea cu o cifră, urmată întotdeauna de şase zerouri... Atunci, te întrebi la ce-i trebuia atâta bănet, ce făcea el, de fapt, cu sumele exorbitante? Fiindcă, evident, cu excepţia îmbrăcămintei elegante şi a participării la jocuri de noroc, nu le cheltuia în neştire, cum procedează pretutindeni killerii, nu le investea în alte afaceri, profitabile, iar iubita sa (Jane Lagrange, interpretată de Nathalie Delon) nu părea tocmai o profitoare...

Misterul mobilului criminal se adânceşte şi mai tare în momentul în care urmărim un dialog spontan cu pianista Valerie, în care îi confirmă femeii că i-a ucis patronul fără să aibă habar cine este, fără să-l fi întâlnit vreodată, fără să îl intereseze cu ce îi greşise ”justiţiarului mafiot”.

Din toate indiciile filmului reiese că Jef Costello nu ucidea doar pentru bani. Nu urmărea o îmbogăţire rapidă şi consistentă. Era un excelent executant, ce miza doar pe el însuşi, iar cu timpul inteligenţa nativă s-a asociat cu dexteritatea, făcându-l să devină un fenomen.

Titlul filmului nu este, însă, ”Lupul singuratic”, ci ”Samuraiul”.


Jean-Pierre Melville postează, pe fundalul întunecat al prezentării peliculei cinematografice, un citat impresionant despre singurătatea în lume a legendarilor samurai ("Nu există singurătate mai profundă ca a samuraiului decât, poate, cea a tigrului în junglă...), extras din Codul Bushido, dar nu se poate spune că regizorul s-a limitat la această trăsătură.

Conceptul definitoriu al termenului e mult mai bogat decât atributul solitudinii, noţiunea îngemănează multe calităţi, de la fidelitatea faţă de cauză la preţuirea onoarei sau de la impenetrabila siguranţă de sine la rostul menirii spirituale.

Şi atunci?

Paradoxal, Costello se pune în serviciul unei tagme la fel de sângeroase, devine chiar braţul executor al deciziilor dubioase ale clanului mafiot, angrenat în lupta surdă pentru supremaţie. Cu alte cuvinte, s-a postat între ciocan şi nicovală, preluând de facto rolul ”ţapului ispăşitor”, hăituit atât de poliţie, cât şi de personajul din umbră ce îşi decima oponenţii.

S-ar putea presupune că a fost pus în scenă un joc de-a şoarecele şi pisica, miza constând în adeverirea supremaţiei inteligenţei care a anihilat o inteligenţă similară.

Greşit. Confruntarea finală denotă lupta pentru supravieţuire a eroului principal, contrapus, concomitent, forţelor desemnate să menţină ordinea socială şi ”umbrelor” temătoare să nu fie, cumva, date în vileag dintr-o eroare neprevăzută.

N-am dubii, realizatorii filmului (scenarist şi regizor) au gândit în amănunt totul, nu au purces la o confuzie în plan ideatic menită să stupefieze şi, astfel, să stârnească curiozitatea cinefilului. Şi nu au apelat întâmplător la măiestria artistică a lui Alain Delon (taciturn, laconic, imperial într-o expresivitate extrem de personală), doar pentru succes la public.

Cortina filmului se ridică din momentul în care Jef mai întâi intuieşte şi apoi descoperă josnicia înşelăciunii. Când cel care îl angajase, temându-se de eventuala suspiciune a poliţiei în ce-l priveşte, schimbă brusc foaia: trimite un individ din propria camarilă care, în loc să-l plătească, urma să-l lichideze.

Adevăraţii samurai nu tolerează trădarea, nu lasă lucrurile la jumătatea drumului de parcurs şi îşi iau viaţa dacă s-au dezonorat. Merg cu adevărul până în pânzele albe. Infamia constatată îl propulsează pe Costello în postura de samurai. Atunci va declanşa un atac devastator, calculat pas cu pas, până ce va scoate din bârlog impostorul ce-şi încălcase cuvântul şi îl va pedepsi crunt. Nu va lovi bezmetic, sub impulsul furiei, ci va gradua pedepsele cu maxim discernământ.

Se mai pune o întrebare: dacă nu l-a dat pe mâna autorităţilor (comisarul de poliţie fiind excelent interpretat de François Périer), pe cine a protejat, de fapt, Valerie (Cathy Rasier), martora principală? Cum de n-a apărat victima pe însuşi patronul clubului de jazz care-i consacrase faima?

Raţionamentul nu-l duce pe erou decât la ideea unei relaţii între pianistă şi capul operaţiunii, cel care îi comandase uciderea persoanei pe care o executase - şi apreciază fidelitatea femeii în situaţia de a-şi fi putut pune în pericol prietenul. Din acest considerent, a hotărât să-i dea o lecţie, nu să o suprime.


Scena finală e antologică: în plină desfăşurare a programului artistic, Jef vine şi se sprijină de pian, scoate pistolul şi îl îndreaptă spre Valerie, dar nu scoate niciun sunet.

Ploaia de gloanţe a poliţiştilor îl ciuruieşte, ”salvând” viaţa pianistei de... ţeava unui pistol fără cartuşe.

Făcându-şi ”datoria”, poliţia ne-a privat de un răspuns esenţial, Jef Costello ducând cu sine în mormânt adevăratul mobil pentru care devenise asasin de profesie.


Le Samouraï este un film de acţiune, de crimă, dar reuşeşte să se constituie în mai mult decât atât, într-o analiză subtilă a temperamentelor şi psihologiei personajelor, în film învăluit în permanenţă într-o aură de mister, de la primul la ultimul cadru, beneficiind de o regie excelentă şi de o coloană sonoră aproape hipnotică, semnată de François de Roubaix.

Regie:

Jean-Pierre Melville

Scenariu:

Jean-Pierre Melville, Georges Pellegrin

Actori:

Alain Delon, François Périer, Nathalie Delon

RECENZIE DE FILM

Citește mai mult:

recenzii filme
Le Cercle Rouge (Jean-Pierre Melville, 1970)
recenzii filme
L'armée des ombres (Jean-Pierre Melville, 1969)
recenzii filme
Freelancers (Jessy Terrero, 2012)
recenzii filme
You Were Never Really Here (Lynne Ramsay, 2017)