O dramă ușor agresivă care nu judecă, nu condamnă și nu oferă lecții de viață, pilde sau sfaturi. Viața curge așa cum îți este dat să o trăiești.
Debutul în filmul de lungmetraj al regizorului Nicolae Constantin Tănase ne oferă o peliculă interesantă, cu o abordare diferită a unui subiect exploatat de această dată cu o viziune novatoare: adolescența și trăirile foarte colorate ale personajului principal care traversează această perioada într-un mod atipic.
Larisa (Ana Maria Guran) este o liceană în vîrstă de 16 ani dintr-un orășel de la malul marii. Ea se îndrăgostește de unul dintre cei mai râvniți băieți din oraș, Florin (Florin Hritcu), lucru care atrage gelozia și ura iubitei acestuia, Ana (Iulia Ciochină), un copil de bani gata. Larisa provine dintr-o familie dezorganizată, lipsită de mijloace materiale, locuiește într-un apartament modest de bloc și a fost crescută de un tată vitreg brutal și o mamă care nu reușește să se impună în fața nimănui. Își îngrijește bunica paralizată și muribundă și pare că nu dragostea, ci obligația îi oferă resursele de a oferi bătrânei un sprijin. Cele două prietene ale Larisei (Oana Rusu și Ana Vatamanu) sunt singurele care o susțin, dar se confruntă constant cu efervescența Larisei așa încât ele sunt fragile și văduvite de personalitate: o admiră și o invidiază pe prietena lor, în egală măsură.
Larisa nu parcurge o călătorie inițiatică, nu se formează, nu se maturizează. Ea suferă, nu e niciun dubiu, dar fără a fi ea însăși o inocentă: lovește când nu mai poate suporta abuzul, își însușește banii care consideră că i se cuvin atunci când are nevoie de haine, nu ezită să își zădărnicească viitorul școlar atunci când slugarnicul directorul de liceu o nedreptățește. Cu toate acestea, nu merită martiriul care i se pregătește, dar pe care găsește cumva forța necesară să îl ispășească: bunica moare, Larisa este supusă unor abuzuri greu de imaginat, își sfârșește brutal prima experiență în dragoste. Lumea ei este viciată sever, liceul, orașul și adolescență ei întreagă par a fi tarate iremediabil de promiscuitate, de violență fizică și psihică, de bairamuri modeste privite ca evenimente mondene, de manele, de bătăi. Din universul Larisei pare că frumusețea s-a pierdut definitiv. Într-o lume dezamăgitoare și periculoasă, protagonista este un individ perfect adaptat: este exagerată când vine vorba de imaginea ei sclipitoare, iubește social media și beneficiile ei, îi plac banii, hainele, mall-urile și, mai ales, ”faima” locală pe care o poate obține dacă îi spune iubitului ei ”da’ vii să mă iei cu bemveul” și acesta se conformează. Larisa este falsă într-o lume aidoma ei, un copil ca mulți alții, fără o identitate proprie, dar aflată în nefericita căutare a uneia. Nonconformisul și rebeliunea nu vin dintr-un refuz de acceptarea a regulilor fără noimă sau a abuzurilor de tot felul, insurmontabile de fapt, ci dintr-o dorință de a fi altfel decât o puștoaică săracă și ignorată: ”Eu o să fiu bine orice-ar fi pe lume”.
Nu sunt convins că folosirea aproape exclusivă a actorilor debutanți avantajează pelicula neapărat: este adevărat că interpretarea ingenuă a Anei Maria Guran aduce o notă de candoare partiturii sale și încântă spectatorul. Poate aceasta este explicația premiului Gopo obținut la categoria tânără speranță. Pe de altă parte, stilul neșlefuit al tinerilor actori conduce inevitabil la dozarea realismului din film, efect scontat și obținut, până la urmă, de regizor (în special prin utilizarea camerei extrem de aproape de personaj și a gros-planurilor). Reversul medaliei îl constituie însă replicile chinuite, intonate fals care depășesc limitele unui realism pur și aruncă o umbră deranjantă de amatorism și falset. În mod paradoxal, dialogurile din scenariu sunt, de fapt, autentice și credibile, dar disonante exclusiv din pricina interpretării.
Pomenind de scenariu, trebuie spus că el este construit solid și scris excelent de Raluca Mănescu, povestea fiind dezvoltată să proiecteze pe ecran o lume în care cei mai mulți dintre spectatori regăsesc crampeie de viață proprie, amintiri familiare, senzații deja trăite.
Este de apreciat încercarea regizorului de a insera cadre simbolice repetitive în susținerea intenției de a puncta originalitatea filmului. Din păcate, simbolismul nu este deloc subtil (acvariul cu pești), devine prea clar prin densitatea lui în film (Larisa inconștientă se scufundă în mare) ori este banal și previzibil (Larisa intrând în mare). Recurența apei ca simbol al vieții devine plicticoasă. De apreciat, de asemenea, apelul regizorului la tehnici CGI, deși cadrul final poate fi criticat pentru că este vădit exagerat în context.
Lumea e a mea este o dramă turnată bine, ușor agresivă, extrem de obiectivă, care nu judecă, nu condamnă și nu oferă lecții de viață, pilde sau sfaturi. Viața curge așa cum îți este dat să o trăiești. Tănase păstrează obiectivitatea față de protagonistă și față de viața însăși și reușește să creeze secvențe memorabile care profită spectatorului prin metafore subliminale: dorințele Larisei sunt scrise pe o bucată de hârtie și aruncate în mare, dar recipientul utilizat nu este, de această dată, clasica sticlă cu dop de plută, ci un pet murdar și îndoit, găsit undeva pe o plajă insalubră. O excelentă metaforă a întregului film: un strigat de ajutor inutil, care nu ajunge nicăieri și căruia nu îi va răspunde nimeni.
Regie: Nicolae Constantin Tanase
Scenariu: Raluca Manescu
Actori: Ana Maria Guran, Iulia Ciochina, Hritcu Florin
Unde poate fi vizionat Lumea e a mea:
