Ecourile unei realităţi sordide în care mai este totuşi loc pentru jocurile pasiunii – puse în scenă, pe acordurile unor melodii obsedante, de aristocraţi decadenţi.
Filmul scriitoarei şi regizoarei Marguerite Duras începe prezentând, pe fundal, un apus de soare, în care discul solar, roşu, îşi pierde treptat din vizibilitate, în timp ce vocea unei naratoare povesteşte despre destinul zbuciumat al unei tinere fete. Contrastul nu e deloc întâmplător, destinul omenesc părând a fi, în viziunea realizatoarei, strâns împletit cu legile firii şi cu evoluţia fenomenelor în natură.
Apoi, suntem introduşi într-un cadru intim, cu mobilă de clasă, cu pahare de cristal, pe fondul unei melodii interpretate la pian, lentă şi seducătoare – un decor în care se pot consuma multe drame.
Aflăm că era vorba despre clădirea Ambasadei Franţei din India, iar o tragedie avusese loc.
Pelicula cineastei franceze (născută în 1914 în Indochina Franceză, acum Vietnam) este impregnată de romantism, dar şi de tragism, fiind de o sensibilitate şi eleganţă aparte. O existenţă văzută în tuşe gri – şi, ca un făcut, din nou o putem vedea pe Delphine Seyrig într-un rol sobru şi sofisticat (al Annei-Marie Stretter), pe fondul unei voci narative misterioase, grave, ce vine de undeva din eter (aparţinându-i chiar Margueritei Duras!), exact ca şi în L’année dernière à Marienbad (1961). Acolo, însă, naratorul era altul.
Metaforic, ni se spune că eroina suferă de ”o lepră a sufletului”, atinsă de un spleen fără leac, prinsă într-un joc în care dezabuzarea şi un fel de plictiseală „regală” par a fi principalele reguli.
Camera insistă pe decorul elegant, de lux, ca o premisă ineluctabilă a desfăşurării ulterioare a evenimentelor.
Replicile sunt scurte, impregnate cu un iz aristocratic ce le conferă însă o savoare aparte. Un fel de poezie în proză, un fel de „Delir” al lui Rimbaud.
Eroina se află „într-o transă de lacrimi vii”, spune un astfel de fragment, simptomatic pentru întreaga atmosferă a filmului.
Un cadru de remarcat este cel în care vocile din salon se amestecă, vorbind despre drame, suferinţe, nenorociri, iar cei doi Stretter stau, dincolo de uşi, îmbrăţişaţi – simbol al pasiunii carnale, un flux de nestăvilit în numele căruia se pot petrece şi cele mai abominabile crime.
„Căldură… teamă… lepră şi foamete” sunt ingredientele unei realităţi sordide, în care mai era totuşi loc pentru jocurile pasiunii – puse în scenă, pe acordurile unor melodii obsedante, de aristocraţi decadenţi.
Un film memorabil prin decoruri, muzică, replici, dar mai ales prin regia de un rafinament aparte al Margueritei Duras.
Peliculă doar nominalizată la Premiile César (1976) pentru cea mai bună actriţă (Delphine Seyrig), cea mai bună coloană sonoră (Carlos d’Alessio) şi cel mai bun sunet (Michel Vionnet). Aş zice că nu ar fi mirat pe nimeni dacă ar fi luat premiile.
Regie: Marguerite Duras
Scenariu: Marguerite Duras
Actori: Delphine Seyrig, Michael Lonsdale, Mathieu Carrière
Unde poate fi vizionat India Song:
