O producţie cinematografică ca un maxim avertisment: mimând rolul de demiurg, oamenii se joacă fie cu focul, fie cu uraganul şi riscă să prăbuşească totul în neant.
După ce la CERN, în Elveţia, a fost construit cel mai puternic accelerator de particule din lume, pentru a se obţine aşa-numita „particulă a lui Dumnezeu” în laborator, fizicienii au renunţat – deocamdată – la proiectul ambiţios, întrucât „s-au împotmolit în ceva””
Cam de pe atunci s-au înteţit, în aceeaşi notă, investigaţiile şi reuşitele din domeniul inteligenţei artificiale, oamenii de ştiinţă insinuând robotica în cele mai variate domenii, chiar şi la bucătărie…
Până unde se va ajunge?
Scenaristul şi, totodată, regizorul Alex Garland (Annihilation, 2018) duce provocarea la limita-limitelor, filmul Ex Machina plecând de la confruntarea directă a inteligenţelor – naturală şi artificială – din momentul în care au ajuns pe picior de egalitate.
Genericul – un savant ce joacă într-un fel rolul de „demiurg” (Nathan, interpretat de Oscar Isaac), obsedat de ultraperfecţionarea robotului umanoid; ultima creatură dintr-o serie (Ava, un rol total, complex reuşit cu brio de Alicia Vikander), înzestrată cu o gândire subtilă, matură, şi un student eminent (Caleb, de asemenea o interpretare promiţătoare a lui Domhnall Gleeson), introdus în ecuaţie ca să tranşeze dilema dacă prototipul creat de Nathan are sau nu conştiinţă.
De la început, aflăm că studentul Caleb a câştigat un concurs, iar premiul consta într-o săptămână petrecută la locul de muncă al unui cercetător renumit. Un elicopter îl duce într-o zonă mirifică, dar gazda îşi avea sediul într-un buncăr cu zeci de încăperi. Acceptă, totuşi, contractul şi îi urmează fidel toate indicaţiile, ştiind că va fi faţă în faţă cu exemplarul pe care se angajase să îl testeze şi că, din culise, va fi înregistrat.
Întâlnirile cu robotul umanoid, scurte şi la obiect, sunt programate secvenţial.
Chiar de la primul contact, Caleb realizează că Ava are un IQ ridicat, este extrem de perspicace şi este capabilă să preia oricând iniţiativa dialogului. Nathan, supraveghetorul din culise, nu se arată surprins, chiar se aştepta să audă ce a auzit şi, cu un gest firesc, trece la punctul următor: Ava are sentimente?
Răspunsul primit a fost afirmativ, deoarece Ava nu cochetează propriu-zis, dar, sofisticat, dă semnale clare că doreşte o apropiere de băiat. Aşa că Nathan solicită un plus de informaţie: Cât de puternice sunt acele sentimente?
Caleb detectează ceva trainic. Totuşi, intuieşte că în spatele poveştii s-ar mai afla ceva. O complicaţie…
Cum atrăgătoarea androidă se dovedeşte capabilă să scurtcircuiteze alarma, vine şi momentul dezvăluirii-avertisment, pe care Caleb o primeşte ca pe o lovitură în plex. Gazda nu e un om de încredere, ba chiar e o persoană extrem de periculoasă şi care manipulează.
Evident, devine circumspect, face verificări, iar surprizele devoalate în încăperile buncărului îl determină să sprijine robotul. Chiar elaborează, în comun, un minuţios plan de evadare.
Nathan contraatacă. Îi pune lui Caleb pe tapet tot scenariul şi îi dovedeşte, cu probe, că robotul-femeie jucase teatru tot timpul, îl păcălise, fiindcă numai cu ajutorul lui putea ieşi din captivitate.
Intriga se amplifică, se complică – dar, cel mai important, Ex Machina pune în lumină teme de maximă generalitate, vitale. De pildă, din film rezultă clar că cele mai avansate modele umanoide au conştienţă, analizează pe cont propriu, iau decizii în deplină cunoştinţă de cauză, ştiu să aleagă momentul optim al intervenţiei, dar şi să păstreze un secret.
Nu acelaşi lucru e valabil pentru cei împătimiţi de orgoliu, oameni ce se cred stăpâni pe situaţie în orice circumstanţă, vanitoşi precum savantul-demiurg.
Dacă acceptăm că ambii au conştienţă, în schimb, în accepţiunea morală, conştiinţă nu au nici unul, nici celălalt.
Nathan ştie ce a creat, un exemplar cu dorinţe legitime, capabil de simţăminte înalte, dar nu pregetă să-l destructureze, să-i preia componentele şi să le implanteze într-un alt model. Un mimimum de conştiinţă l-ar fi împiedicat să se comporte în acest fel. Iar Ava, care descoperă intenţia de a fi dezmembrată, nu se va da în lături de la nimic, chiar dacă va condamna la pieire singura fiinţă ce îi fusese aliat.
Şi, dintr-una în alta, filmul ajunge la sublima întrebare retorică: e ceva mai uman decât voinţa cyborgului de a supravieţui?
Teoretic, nu. De aici şi performanţa deosebită a constructorului de a imprima maşinăriei spirit de autoconservare, voinţa de a nu se lăsa înfrântă, oricât de potrivnice ar fi circumstanţele.
Totuşi: el însuşi imperfect, omul nu a putut transmite robotului morala integră, conştiinţa unei supravieţuiri demne. A strecurat celebrul dicton scopul scuză mijloacele, a făcut posibil să nu existe remuşcări, indiferent de faptele comise.
Se mai cuvin făcute câteva observaţii asupra a ceea ce s-ar putea numi detalii.
Nathan este prezentat nu doar ca un om de ştiinţă strălucit, dar şi ca un alcoolic notoriu; nu ştiu cât i-ar putea asta afecta ingeniozitatea, dar cu siguranţă viciul i-a afectat comportamentul. În cazul în speţă, atributul de creator de geniu dispare din ecuaţie, devin preponderente racilele pământeanului de rând. Nathan complotează şi minte precum respiră. Ce oroare pentru Caleb să afle adevăratele intenţii ale acestuia, că fusese selecţionat fiindcă avea calităţi propice pentru a testa, că la mijloc fusese o înscenare.
Pe de altă parte, Ava (poate Eva, în devenire) nu atinsese apogeul feminin ţintit de inventator, dar a reuşit să întrunească anumite calităţi şi o anume duplicitate, care o vor face să se descurce perfect în lumea reală, la intersecţia marilor bulevarde.
Şi, în sfârşit, Caleb, talentat, inocent, jertfă sigură pe platoul lumii perfide, profitoare, înfrânt din faşă deoarece nu percepe răul iminent, din împrejurări şi din împrejurimi.
Te poţi sustrage firii, fiind novice, unui asemenea mediu ostil, crud, infertil? Filmul înclină să spună nu, dacă neşansa te-a făcut să încapi pe mâna cui nu trebuie…
S-ar putea ca unii, induşi în eroare de cursul naraţiunii, să considere Ex Machina un film simplist. Personal, consider că a fost simplificat voit, pentru ca mesajul, complex, să fie decriptat corect.
Producţia cinematografică semnată Alex Garland se mai poate defini şi ca maxim avertisment: mimând rolul de demiurg, oamenii se joacă fie cu focul, fie cu uraganul şi riscă să prăbuşească totul în neant.
Nu ne cunoaştem suficient de bine – noi între noi şi noi pe noi înşine – pentru a ne încumeta la copy-paste-uri din făpturile noastre. Nu ştim ce fragment personal s-a dezvoltat autonom şi, ca atare, n-avem cum să prevenim exacerbarea unei laturi întunecate.
Se discută mult despre societatea umană preluată de roboţi şi despre consecinţele unei atare rocade, în care proprietarii de roboţi vor deveni sclavii acestora. Nu subordonarea în sine se preconizează a fi periculoasă (doar se vede cine şi cum conduce azi lumea), ci imprevizibilitatea robotului umanoid, aflat în situaţia de a putea prelua puterea.
Androizii nu sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci a noastră.
Regie: Alex Garland
Scenariu: Alex Garland
Actori: Alicia Vikander, Domhnall Gleeson, Oscar Isaac
Unde poate fi vizionat Ex Machina:
