Dead Ringers (David Cronenberg, 1988)

Despre capacitatea de a transforma pasiunea pentru nebulosul psihic în producții cinematografice exploratoare, reflective.

Ironizând mania societății pentru normalitate, incitând la o uniformizare, prin consensul asupra unor norme ale esteticii necesare sistematizării și automat îngrăditoare, fratele Elliot din duoul gemenilor renumiți, interpretați de unicul Jeremy Irons, propagă necesitatea producerii unor astfel de standarde interne. Râvnind la perfecționare totală, fizică și psihică, el se diferențiază în acest mod de fratele său, cel din urmă, relativ tensionat și lipsit de încredere de sine, împingând poate inevitabil la finalul dezastruos, la sacrificiul necesar, pentru reducerea anormalului, pentru construcția unei ființe supreme, integrale.
În anul 1988, regizorul David Cronenberg, al cărui nume ar trebui amplasat alături de iconicii exploratori ai umanului prin cinematografie, revenea după succesul traumatizant produs de The Fly (1986), surprinzând pentru încă o dată prin ușoara distanțare față de șocul produs prin directa tratare grotescă, deformatoare a corporalului, aceasta din urmă devenind doar un pretext pentru adânci reflexii psihologice, predominante în cariera sa de maturitate. Regăsindu-se tematici bazate pe teorii psihanalitice, cu apel la Freud și Lacan, Dead Ringers, inițial intitulat Twins, reprezintă o îmbinare a durului, a răcelii medicinale, a raționalului, cu incontrolabilul subconștient, cu sentimentele imprevizibile, lipsite de logică.

Nu doar misterul și atracția care înconjoară relația dintre gemeni au constituit fundament pentru producție, ci și cazul real al fraților Marcus, găsiți decedați în 1981, în urma abuzului de droguri, precum este surprins într-un mod ficțional în romanul Twins al lui Bari Wood și Jack Geasland. Plecând de la acest fir, Dead Ringers analizează conexiunea dintre cei doi frați identici, prin protagoniștii Beverly și Elliot. Lipsiți de orice fel de conflict, cei doi dezvoltă o puternică colaborare, ajungând a fi considerați cei mai importanți doctori ginecologi. Seriozitatea și autoritatea lor profesională își găsesc contrastul în frivolitatea ascunsă în spatele halatelor albe, cei doi, profitând de similaritatea lor, având relații intime cu aceleași femei, de cele mai multe ori, chiar din rândul clientelor. Ieșind din îngrădirea de simple obiecte de utilizare, actrița Claire (Geneviève Bujold) produce o ireversibilă fisură în legătura dintre cei doi, metaforic reprezentată prin o efectivă mușcare în membrana imaginară care-i leagă pe gemeni precum un cordon ombilical, în momentul în care Bev se îndrăgostește de ea, Elliot fiind totuși primul care intră în contact cu femeia. Claire suferă de infertilitate, ca urmare a unei deformări ovariene, domeniul medical și implacabilitatea necesară toleranței detaliului fiind neîngrădite pe ecran, greu de digerat, pentru publicul nefamiliarizat. Ba mai mult, pentru a își accentua tipologia, Cronenberg duce vizualul la extrem, transformând naturalul în grotesc și implicând inventive ustensile ginecologice – creații ale maniei lui Bev- mai degrabă inspirate de măcelari. Nu doar cariera ori relațiile cu femeile sunt comune la cei doi medici, ci și recepția externului, cei doi supunându-se la același destin, iar încercarea de a îl readuce pe unul dintre ei de pe calea greșită rezultând în ajungerea ambilor pe acel drum. Prin urmare, până și oferirea de atribute distinctive devine dificilă, neputându-se spune sigur care dintre ei este primul gata să piardă controlul cu realitatea, suferind de obsesie, de frustrare, de psihoză, și care se lasă ghidat de droguri, până îl influențează și pe celălalt. De multe ori se ajunge la impresia că cei doi sunt doar stări ale aceluiași individ care trece de la Jekyll la Hyde, faptul că celelalte personaje, de altfel puține la număr, îi văd separat, raționalizându-se ca fiind un simplu vis. Și cine ar putea contrazice la urma urmei această teorie, Cronenberg venind cu un final deschis, în care certitudinea morții este inexistentă, precum și dificultatea diferențierii celor doi hiperbolizată, după acest joc de preluare de roluri.
Cum a fost menționat visul, acesta fuzionează ca totem pentru producție, frații fiind adesea vizitați de coșmaruri, de producții ale subconștientului, ca repercusiuni aberante ale faptelor traumatizante din real (înțeles ca starea palpabilă de a fi treaz). Tratându-le pe acestea minuțios, se pot remarca tematici discutate de psihanalistul Freud, regizorul având o afinitate declarată și deseori folosită în creațiile sale pentru teoriile controversate ale analistului. Astfel s-a născut un număr considerabil de interpretări, de la explorarea narcisismului umanului egocentric, la subminarea masculului de către altul (doar unul putând a supraviețui), de la rolul femeii, căreia i se anulează capacitatea de a crea viață, la invazia corporală, și implicit mentală, prin dezvoltarea științei. Dispuse audio-vizual ca două universuri contrastuale, existente totuși în același cotidian integral, temperamentul trăirilor extatice se remarcă în răceala medicală prin mise-en-scène, explozia roșului aprins a costumelor parcă medievale, din scene ce amintesc de ritualuri păgâne producând bruiaje în domeniul respectabil white-collar.
Pentru a duce teoriile psihanalitice mai departe, s-ar putea specula la alegerea numelor fraților, cum spune și Claire, Beverly fiind mai degrabă feminin, iar astfel rolul personajului în duo fiind acela de anima a lui Elliot, femininul și masculinul fiind, conform psihologiei lui Jung, necesare pentru completarea subiectului.
Totodată, cu apel la Jaques Lacan și la rolul oglinzii în recunoașterea infantilă a sinelui, prin chemarea disperată a fratelui său, Bev aduce aminte de șocul recunoașterii prezenței individuale, eliberate de orice cordon, necesare a-și găsi un integru fără sprijin, pentru a se adapta la „normal”.

Talentul ingeniosului Jeremy Irons, precum și tehnica cinematografică folosită prin dispersarea ecranului în două, cu o graniță invizibilă la mijloc produce iluzia prezenței a două figuri a actorului, conștientizarea ficțiunii fiind aproape imposibilă. Intenționând a produce dificultate în diferențierea celor doi frați, numirea figurii prezente devine adesea dificilă, în ciuda sensibilității lui Bev și a carismei lui Elli, cei doi fiind deja familiari cu imitarea celuilalt, tehnică folosită de multe ori, pentru a repara dezastre produse de celălalt, în funcție de abilități. Prin urmare, nu este greu de înțeles clasarea lui Dead Ringers în topul filmelor de gen horror, fiind, subiectiv vorbind, mult mai mult decât provocator de spaimă, de repulsie de moment, grotescul vizual pierzând în favoarea traumei psihologice, David Cronenberg dovedind capacitatea de a transforma pasiunea pentru nebulosul psihic în producții cinematografice exploratoare, reflective.

Regie: David Cronenberg

Scenariu: David Cronenberg, Norman Snider

Actori: Jeremy Irons, Geneviève Bujold, Heidi von Palleske