Dictatorul și supusul său (Ada Pistiner, 1968)

Un scurt film-avertisment despre regimurile totalitare și ”vina” de a îți dori libertatea prin artă, cu un mesaj valabil și astăzi.

recenzie de film Dictatorul si supusul sau, Ada Pistiner

Regimurile totalitare și dictatoriale au fost sursă de inspirație pentru mulți scriitori și cineaști – din nefericire, aceștia având drept sursă de inspirație realitatea imediată. De la George Orwell la Garcia Marquez, mari scriitori ai lumii au reflectat ororile acestor regimuri și traumele suferite de cei oprimați în adevărate capodopere literare.
Din aceeași categorie face parte și scurtmetrajul Dictatorul și supusul său, regizat de Ada Pistiner, care a adaptat pentru ecran o schiță scrisă de Romulus Vulpescu (care apare și în scurtmetraj, interpretând rolul artistului). 

În cadre reci, pe un fundal auster, Ada Pistiner inserează doar ingredientele esențiale, fără acolade inutile: dictatorul dispus să trimită la moarte un om ”doar pentru că a cântat la violoncel”, deși aparent își arată un soi de compasiune față de un copil care apare episodic în peliculă (însă ce viitor va avea acel copil?), artistul captiv într-o închisoare cu pereți aflați într-o evidentă stare de degradare, peisajul dezolant, kafkian, muzica sacadată, prevestitoare de rău, anticipând trimiterea în fața unui pluton de execuție.

Pornind de la acest melanj sinistru, spectatorul este invitat să completeze, după bunul plac, amplasamentul acțiunii, dar (deși, fapt important, micro-filmul Adei Pistiner a fost realizat în România anului 1968) paradoxal este că nu locul și data sunt importante: cele prezentate într-o evidentă alegorie se pot, din nefericire, repeta, poți crede că ai scăpat doar pentru a constata că te lupți cu o hidră cu multe capete.
”Vina” eroului este (la fel ca și în operele lui Kafka,  în celebrul ”1984” – sau, ca să ne păstrăm în zona cinematografiei, în The Pianist regizat de Roman Polanski) una imaginară, inventată: este suficient să vrei să te exprimi artistic sau să îți dorești libertatea autentică pentru a deveni persona non grata, ba chiar condamnat într-un astfel de regim în care cei care conduc nu au alt sistem de valori decât cel bazat pe propria grandomanie și sete de putere. Eroul încearcă să scape, dar nu avea unde să fugă, prizonieratul său ce poate fi considerat inițial unul mai curând simbolic devine transpus și în realitate.
Înainte de a fi executat, artistul mai interpretează o ultimă piesă la pian. Deloc întâmplător, lovește cu putere clapele, rezultând o continuare a ritmului sacadat al tobelor, și nicidecum o piesă care să transmită melodicitate. Este protestul său ultim, agonia sa, cântecul său de lebădă.

Fără a fi sofisticată ca mizanscenă, pelicula Adei Pistiner (pe o muzică de Sergiu Mihail) transmite exact mesajul dorit: este o lume rece, crudă, absurdă, fără ieșire. Totul se va termina astfel dacă nu ne ”trezim” la timp. Din păcate, ”avertismentul” său cinematografic este valabil și astăzi.

Regie: Ada Pistiner

Scenariu: Ada Pistiner

Actori: Romulus Vulpescu, Nikolaus Wolcz

recenzie de film Dictatorul si supusul sau, Ada Pistiner