Un scurtmetraj emoționant despre luptă pentru dreptate și onoare, despre tradiție de familie, probleme de conștiință și o zi bună ”care va veni”.
Arash Jafari practică luptele, care sunt viața lui. Cine a urmărit acest sport la nivel de performanță știe că este un show unic, magic, în care wrestler-ul își testează limitele voinței, ale puterii fizice și ale caracterului.
Înainte de a intra în sala de antrenament, Arash este concentrat pe ce va urma. Apoi vede pe ecranul telefonului mobil scene cu demonstrații ale iranienilor, țara din care făcea parte. Nedreptățile duc la revoltă, în mod firesc… Dar se poate schimba ceva în condițiile în care (cum spunea antrenorul) parcă e o istorie care se repetă, iar de la scandarea sloganurilor până la un reviriment real pare un drum mult prea lung…
Antrenorul îi îndeamnă pe sportivi să ”se concentreze pe ceea ce știu să facă”. Dar, se vede, nici indiferența nu poate fi o soluție.
Apoi, la o conferință de presă unde este făcută și o comparație cu tatăl său (care fusese tot luptător), Arash spune că este pregătit 100% pentru competiție și că își dorește medalia de aur, dar și să își facă familia și poporul mândri. Întrebat cu insistență de reporteri despre părerea pe care o are despre manifestații, Arash are o ezitare (să introducă sau nu în discuție această temă?), după care răspunde: ”Sunt de partea poporului meu”, adăugând: ”este un lucru pe care l-am învățat de la tatăl meu”.
Imaginile de familie, fotografiile cu el și cu tatăl său care sunt prezentate apoi sunt impresionante. Înțelegi că totul este un arc peste timp, că e vorba despre un spirit al familiei – și al corectitudinii – care trebuie dus mai departe.
Mitra, din familia sa, fusese la manifestație… și nu mai revenise acasă.
Având încă o discuție cu antrenorul, îi spune că nu s-ar putea privi în față dacă ar tăcea în legătură cu toate acestea. Este o problemă de caracter și de conștiință.
Câștigă lupta. Pe tricou avea o imagine în memoria Mitrei. Poate că aceasta era adevărata luptă, lupta vieții sale.
Arash se duce apoi la o manifestație. Intrat în ”groapa cu lei”, între manifestanții care își clamau drepturile și soldații care aveau armele ațintite asupra lor, Arash cere doar două minute pentru a vorbi. Tensiunea creată este maximă. Le spune soldaților doar atât: ”Nu suntem dușmanii voștri”. Prin aceste cuvinte simple, dar elocvente pentru situația reală, reușește să-i facă să coboare armele. La scurt timp după aceea, însă, va fi luat de forțele de ordine și anchetat pentru o presupusă crimă. În cele din urmă, va plăti cu viața curajul său.
Regizorul și scenaristul Amir Zargara reușește să creeze o poveste emoționantă despre justiție, adevăr și onoare cu doar câteva personaje, într-un scurtmetraj remarcabil. Tensiunea este bine întreținută, cadrele sunt sugestive, muzica de fundal întreține o atmosferă de dramă autentică. ”O zi bună va veni” se referă la un viitor nedefinit, dar pe care oamenii simpli, obișnuiți – cum era și Arash, eroul mini-peliculei – îl merită cu prisosință, fiindcă nu au greșit cu nimic. În fapt, este o poveste lungă și tristă, dar care s-a repetat de mai multe ori pe mapamond. Nu se știe când va veni acea zi, dar va veni – în asta constau frumusețea și dramatismul mesajului acestui scurtmetraj, optimismul care are puterea de a învinge rănile trecutului și incertitudinile prezentului.
Filmul este inspirat din povestea adevărată a luptătorului iranian Navid Afkari (condamnat la moarte în circumstanțe tulburi), care a spus odată: ”Singura noastră putere rezidă în vocile noastre unite”. Adevărat și peren!
Regie: Amir Zargara
Scenariu: Amir Zargara
Actori: Sia Alipour, Mehdi Bajestani, Shoale Shahbazi
