Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)

O poveste de acasă de la noi, cu două personaje exotice și un Rebengiuc fără cusur.

recenzie film romanesc Cainele japonez, Tudor Cristian Jurgiu

Semnat de Tudor Cristian Jurgiu, Câinele japonez își propune să transpună spectatorul într-o lume familiară, pitorească, profund românească. O lume a satului sărac, a oamenilor simpli cărora apele le răpesc casele, rostul și rânduiala, a părinților depărtați de copiii lor plecați pe drumurile occidentului mai ofertant decât țara natală sau, în cazul de față, pe drumurile orientale.

Costache (Victor Rebengiuc) este un asemenea om și tată: singur și singuratic, văduv și distant, rece și ursuz, aspru de viață grea și risipită de apele revărsate care i-au luat cu ele casa. Singurul său fiu este undeva departe, plecat pentru o viață mai bună, realizat, căsătorit și tată la rândul lui. Costache nu și-a mai văzut feciorul de ani de zile și nu își cunoaște nora ori nepotul. Doar rutina îl mai ține în viață pe Costache și speranța că într-o zi greșelile trecutului vor putea fi iertate (sau măcar explicate) și că va mai putea să își privească fiul, pe Ticu, în ochi. Și speranțele vor fi împlinite, căci Ticu (Șerban Pavlu) va sosi neașteptat din Japonia, împreună cu soția și băiețelul lor.

Din nefericire, scenariul este simplist, ușor de intuit, fără inflexiuni. Acesta nu reușește să crească povestea gradual: răceala fantastică a lui Costache din primele secvențe se transformă prea artificial și prea abrupt în candoarea bunicului copleșit de dragoste pentru nepotul său. În fond, chiar și celui mai puțin ursuz dintre bunici i-ar fi dificil să acopere atât de brusc și repede absența de ani de zile a fiului și nepotului din viața lui, în special a unui nepot atât de depărtat cultural, care abia grăiește câteva cuvinte în limba română. Puntea dintre bunic și nepot o construiește, culmea, un cățel de jucărie al copilului. În aceeași idee, explicațiile dintre tată și fiu, reconcilierea acestora par să decompenseze complet povestea și nu să o completeze sau să o aprofundeze.

Personajelor le este încredințat puțin dialog, fără profunzime, pe alocuri banal. Deși interpretarea lui Rebengiuc este corectă, în Câinele japonez sunt prea multe momente când personajul Costache devine aproape “moromețian”, ceea ce conduce la senzația de déjà vu. Sau poate că doar Rebengiuc însuși este cauza acestei impresii, fiind un actor atât de puternic fixat pentru cinefil în pielea personajului său de forță, Moromete. Până la urmă, nimic supărător, având în vedere că filmul se desconspiră încă din primele minute că este un recital Rebengiuc.
Șerban Pavlu nu este ofertat corect de scenariu având în vedere calitățile acestui actor căruia de această dată îi lipsește o minimă provocare.

Regia suferă din pricina minutelor întregi lipsite de explorare cinematografică, fără o sondare a adâncimii personajelor și care nu fixează deloc repere scenaristice în secvență. Treptat, se instalează o monotonie, iar ritmul lent devine greoi.
Un plus pentru sunetul prelucrat, dar care eșuează să transpună spectatorul într-o stare anume.
Până la urmă, simplistă și artificială, Câinele japonez este o poveste de acasă de la noi, cu două personaje exotice și un Rebengiuc fără cusur.

Regie: Tudor Cristian Jurgiu

Scenariu: Ioan Antoci, Tudor Cristian Jurgiu

Actori: Victor Rebengiuc, Serban Pavlu, Kana Hashimoto

Unde poate fi vizionat Câinele japonez: