Cel de-al doilea film al lui Cregger nu se ridică la înălțimea așteptărilor create de hype-ul premergător lansării.
Conform dicționarului Cambridge, termenul hype se referă la o situație în care ceva este promovat agresiv în mass-media pentru a atrage atenția tuturor. În promovarea cinemaului popular de astăzi, campaniile de marketing care încep cu ceva timp înaintea lansării în cinematografe încearcă să construiască o formă de hype care să reușească să ajungă la publicul dependent de online. Logica din spatele acestor campanii intense ar fi că dacă hype-ul pentru un film e mare, la fel vor fi și încasările din prima săptămână. Ce contează este succesul pe termen scurt. Și de multe ori logica asta de vânzător de teleshop e validată de comportamentul publicului. De multe ori ne lăsăm seduși de mașinăria de hype.
Sigur că uneori cineaștii se autosabotează prin ridicarea ștachetei puțin prea sus. Atunci când îți compari filmul cu Magnolia (r. Paul Thomas Anderson, 1999), sunt șanse ridicate să te lovești destul de tare la coborârea din zeppelinul autopromovării. Nu știu dacă asta a simțit Zach Cregger după premiera celui de-al doilea film al său, horror-ul Weapons, apărut în această vară. Însă pot spune de la bun început că filmul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor create de hype-ul premergător lansării. Nu înseamnă că e un film slab. Doar că nu este nici foarte bun.
Punctul de plecare al filmului este reprezentat de dispariția mai multor copii într-o singură noapte, la aceeași oră, într-un orășel din Pennsylvania. Copiii par să fi fost convinși de ceva să iasă în toiul nopții din casele lor și să o ia la goană cu brațele întinse, zburând spre necunoscut. De aici, restul filmului încearcă să descoasă misterul dispariției copiilor. Toți copiii dispăruți învățau la aceeași școală, în aceeași clasă aflată în grija profesoarei Justine Gandy (Julia Garner), care devine, bineînțeles, ținta suspiciunii și furiei părinților.
Dacă ne-am fi luat după marketing, Cregger părea să construiască o intrigă complexă, cu personaje destul de multe, având în spate actori foarte buni, de la Garner la Josh Brolin și Benedict Wong. „Epic” a fost un cuvânt invocat de Cregger însuși pentru a caracteriza povestea pe care intenționa s-o pună în scenă. În plus, s-a speculat inițial dat fiind titlul filmului, și apoi unii critici au întărit ideea după lansarea acestuia, că Weapons ar fi un comentariu despre… ați ghicit, problema controlului accesului la arme și numeroasele atacuri armate din școlile americane. Alții au spus că ar fi un comentariu despre închiderea școlilor în timpul pandemiei. Dacă într-adevăr Cregger a vrut să integreze o critică politică în acest film de groază, în care groaza nu e prea prezentă, iar când își face apariția e mai mult comică decât înfricoșătoare, mi-e greu să spun care ar fi acel mesaj politic subtil.
Spre deosebire de Magnolia, care răsplătește fiecare revizionare, Weapons nu este genul de film pe care merită să-l revezi, asta în ciuda tuturor reușitelor tehnice și de meșteșug din spatele său. Pentru că trebuie punctat că imaginea filmului este excelentă, directorul de imagine, Larkin Seiple (care a semnat imaginea și pentru Everything Everywhere All at Once), fiind, mai mult sau mai puțin, salvatorul acestui film. Suspansul și atmosfera spooky, atât cât există, se nasc mai degrabă din unghiurile pe care camera ne obligă să ni le însușim ca punct de vedere. Coloana sonoră contribuie la atmosferă, care, repet, e perfect calibrată pentru un horror.
Doar că filmul nu oferă mare lucru dincolo de gimmick-ul împrumutat de Cregger din Magnolia, și anume o structură narativă modulară, prin alternarea între fire narative atașate câtorva personaje, din a căror perspectivă urmărim, în mare parte, aceleași evenimente din unghiuri diferite. Oricât de interesant ar fi acest model narativ, ca spectatorul sa fie agățat până la final e nevoie și de o poveste cât de cât antrenantă, de niște personaje cât de cât interesante (Josh Brolin, de pildă, merita un rol mai bine gândit) și de un mister care să nu-și piardă calitatea de mister de pe la jumătatea filmului.
Din păcate, toate firele țesute de Cregger (unele bunicele, în primul rând, datorită actorilor, și mă gândesc aici la segmentele centrate pe Julia Garner și Alden Ehrenreich) duc la un final în care personajele-cheie converg spre un deznodământ care ar trebui așezat lângă cuvântul clișeu. Cregger a vorbit deja despre un potențial prequel, ceea ce e puțin straniu având în vedere că nu pare să fi avut o mare poveste nici măcar pentru acest prim film, darămite să mai stoarcă încă unul.
În fine, Weapons mi-a lăsat impresia ca am văzut episodul pilot al unei serii TV, și nu un lungmetraj de 130 de minute. Ca orice prim episod, oferă nu atât o poveste bine conturată, cât promisiunea unei povești interesante pe care urmează s-o vezi. Asta dacă episodul a fost suficient de convingător încât să te facă să revii și data viitoare. În locul lui Cregger, n-aș fi atât de sigur că spectatorii așteaptă cu sufletul la gură să afle mai multe despre caricaturala Mătușă Gladys.
Regie: Zach Cregger
Scenariu: Zach Cregger
Actori: Scarlett Sher, Julia Garner, Cary Christopher
