Un film care subliniază că, indiferent cât ai plănui și ai improviza, nu poți prevedea accidentalul.
Spre finalul celui mai nou film regizat de Kelly Reichardt, îl putem vedea pe protagonistul James Blaine Mooney (Josh O’Connor) străduindu-se să canalizeze aceeași îndemânare cu care Tom Ripley fura identități. Doar că între Ripley și J.B., așa cum i se adresează cu afecțiune unele personaje, nu există prea multe lucruri în comun în afară de egoism și ambiție. În cazul lui James/J.B., pare să fie vorba de o formă de detașare cvasi-patologică față de cei și cele din jur, pe care protagonistul din The Mastermind fie nu o realizează pe deplin, fie a îmbrățișat-o de multă vreme ca opțiune de viață.
Pasionat de arte, pe care aflăm că le-a studiat la universitate înainte de a o lăsa baltă, James pare să fi irosit oportunitățile pe care, fără îndoială, statutul și banii părinților săi i le-au asigurat. Aceeași umbrelă protectoare a familiei înstărite care are un cuvânt de spus în comunitate și față de care nutrește resentimente (tatăl-judecător prezidează la un moment dat o masă în familie în timpul căreia își „judecă” fiul pentru eșecurile lui profesionale), nu doar că-l scapă pe James de probleme, ci funcționează ca resursă care alimentează nesăbuința lui. Avem un protagonist antipatic, care-și minte mama pentru a face rost de bani, își neglijează copiii și soția, se folosește de reputația tatălui său și subordonează totul visului nebunesc de a fura câteva picturi abstracte dintr-un muzeu, acțiune care ar trebui să răscumpere nereușitele lui de până atunci.
Jaful este un succes, însă consecințele îl forțează pe J.B. să pornească la drum, la propriu, nu și la figurat, căci pe măsură ce filmul înaintează este clar că personajul din fața noastră nu se poate schimba. Devenirea la care asistăm împreună cu J.B. nu este a acestuia din urmă, ci a lumii din jurul său, a prietenilor care nu mai au loc pentru el în viața lor, a sentimentelor propriei familii abandonate și, în final, a societății însăși. Primele patruzeci de minute din filmul lui Reichardt curg perfect, scenele fiind conduse parcă de jazz-ul care le însoțește. James pune la cale un plan, își găsește complici, duce la bun sfârșit jaful, apoi are parte de câteva momente de împlinire, admirând unul dintre tablouri pe peretele propriei sufragerii. Doar că de aici încolo, J.B. începe să conștientizeze că, așa cum observă amuzat un alt personaj, nu a gândit lucrurile atât de bine.
Încetul cu încetul, The Mastermind trece de la cochilia unui heist movie la un fel de road movie destul de lent. S-ar putea spune că regizoarea a căutat să deturneze nu atât convențiile filmelor cu jafuri, cât mai ales așteptările noastre privind protagonistul unor asemenea filme. În locul unui criminal calm, calculat și gata să dea piept cu obstacolele care apar în calea planurilor sale, cum întruchipa, de exemplu, De Niro în Heat (Michael Mann, 1995), avem un personaj cam stângaci, dar fără rușine, care încearcă să scape din fiecare încurcătură cu ajutorul vorbăriei, însă nu atât prin cuvinte bine alese, cât prin disponibilitatea de a recurge la minciuni, șantaj emoțional și autovictimizare. Dacă personajul principal este un nesuferit, lumea din jurul său este (la nivel vizual) cât se poate de atrăgătoare. Parcă totul se petrece în cea mai liniștită dimineață de toamnă, deși camera tot aruncă ocheade la evenimentele tulburătoare din fundal: războiul din Vietnam și ceea ce l-a însoțit. Imaginea este superbă pe toată durata filmului, oglindind indiferența adormită a protagonistului, inclusiv prin cât de frumos sunt cusute cadrele și îmbrăcate în lumina molcomă a unei Americi care, în ochii lui J.B., rămâne neatinsă de zbuciumul politic. În plus, nu ai cum să nu-l urmărești cu plăcere pe Josh O’Connor bântuind pe străzi, prin hoteluri, pe poteci noroioase și încețoșate, ori ascunzându-se de ploaie pe sub vreo scară, sfârșit și al nimănui. Prezența lui pe ecran are un șarm care ajută la conectarea cu un personaj altminteri demn de dispreț.
Pe măsură ce povestea filmului avansează ne dăm seama că J.B. este într-adevăr un om mânat doar de propriile lipsuri și că toate relațiile lui stau sub semnul unui entitlement coroziv. Filmul se și încheie cu un test moral care reușește să fie comic și trist în același timp, iar coincidențele care păreau să lucreze în avantajul lui J.B. sfârșesc prin a pune capăt perindărilor lui. Singurul lucru pe care l-aș putea reproșa filmului este că viața interioară a protagonistului nu este cu adevărat scoasă la suprafață. Ceea ce l-a împins să fure tablourile rămâne într-o zonă mâlos-aluzivă, istoria lui personală este doar vag schițată, iar simpatia de care pare că se bucură din partea altora nu prea își găsește justificare în felul de a fi al personajului. De ce s-ar bucura de prietenia sinceră a cuiva un om care își iese din fire când celălalt caută o soluție pentru a-l salva?
Tonul didactic ușor forțat în care se încheie filmul este, de asemenea, un mic minus, dar îndrăznesc să spun că este răscumpărat de întreg. Reichardt mizează, cred, pe raportarea noastră schimbătoare față de hoțul amator pe care-l poți simpatiza în anumite momente (destul de rare), pentru ca după câteva minute să-l antipatizezi din nou. James pare motivat de cine știe ce frustrare profesională (deși nu e sigur), însă contextul pe care ni-l oferă Reichardt face ca spre sfârșit gestul personajului să pară nejustificat din orice unghi l-ai privi (J.B. nu fură de nevoie, ci mai curând pentru a-și demonstra ceva). Așadar, finalul este menit, probabil, și să-i mulțumească pe spectatorii mai moraliști, și să sublinieze totodată că, indiferent cât ai plănui și ai improviza, nu poți prevedea întâmplarea, accidentalul. După cum îi spune un alt personaj lui James: „Recunosc că pe asta n-aveai cum s-o anticipezi”.
Regie: Kelly Reichardt
Scenariu: Kelly Reichardt
Actori: Josh O’Connor, Alana Haim, Jasper Thompson
