The Air I Breathe (Jieho Lee, 2007)

Cine urmează orbeşte etalonul societăţii moderne va confunda drumul ales astfel cu soarta.

Un mare duhovnic român a spus odată: „Adevărul nu stă la suprafaţă, el este ascuns şi se ridică, iese la lumină exact când trebuie, când hotărăşte Dumnezeu„. Uneori îl poţi intui. Dar nu-i bine să-l forţezi, să-l stârneşti să devină cunoscut înainte de a-i fi sorocul.
Cred că în aceiaşi termeni putem vorbi şi despre destin.

În The Air I Breathe (2007), regizorul Jieho Lee porneşte de la visul american (devenit între timp deviza omului modern), în următorii termeni: te naşti, creşti, mergi la şcoală, dobândeşti o calificare, obţii o profesie şi intri în viaţă preocupat doar de bani, de a face bani cât mai mulţi. Aceasta ar fi, să zicem, soarta aflată la vedere, pe care, într-un fel sau altul, sunt preocupaţi să o împlinească toţi protagoniştii filmului.
Un reprezentant al business-ului financiar (Forest Whitaker), deşi temeinic ancorat în lumea afacerilor de succes, nu se mulţumeşte cu atât. Socoteşte rapid dacă cel aflat dincolo de ghişeu ar putea deveni cooperant într-o nişă care să fie profitabilă pentru sine şi îl abordează direct. De obicei, nu dă greş. Dar s-a întâmplat într-o zi ca oferta tentantă să fie respinsă – cel acroşat i-a întors, pur şi simplu, spatele – moment în care vanitatea rănită îl va împinge spre cercetarea misterului. Găseşte, din întâmplare, explicaţia gestului (personajul aparţinea unei reţele de pariuri) şi mai află şi numele calului ce va câştiga următoarea cursă.
Atunci îşi părăseşte destinul şi se pierde în labirintul fericirii fondate pe cât mai mulţi dolari: pariază o sumă imensă, la hipodrom, dar, fără să-şi dea seama, ca intrus suspect, va anula jocul şi calul respectiv va pierde concursul, iar el va rămâne fără o leţcaie, la cheremul celor care organizau trucajele sportive. Pentru a ieşi din bucluc, jefuieşte, ca novice, o bancă, şi totul va sfârşi, în cele din urmă, prost.
Apoi, bărbatul înzestrat cu simţul perceperii viitorului (Brendan Fraser) s-a aflat, de câteva ori, la răscruce cu destinul, fiind propulsat de acest talent în elita gangsterilor, consilier personal al capului mafiei.
Nu a înţeles decât târziu că a ignorat semnalele sorţii, oferindu-i-se de două ori alternativa redresării, şi, în primul moment când i-a lezat stăpânului – pe care îl servise exemplar – un interes oarecare, totul se va întoarce împotriva lui.
Personajul în cauză a mizat totul pe cartea plăcerii de a conduce jocul pe tabla de şah a mai-marilor, cât şi pe faptul că e în stare să schimbe viaţa cuiva. Nu şi-a pus problema dacă în bine sau în rău. Acţiona numai din rutină, în virtutea legii celui mai puternic. Şi a avut revelaţia că s-a putut înşela, ignorând soarta autentică, abia în ultima clipă a existenţei. Atunci când a avut şi bucuria de a fi oferit protecţie legitimă unei fiinţe fără apărare.
Gangsterul criminal (Andy Garcia) nu s-a aflat niciodată la nicio răscruce, din simplul motiv că tot timpul s-a aflat pe coordonate paralele cu propriul destin. Dar care destin? Vorbim despre destinul acela ascuns, ce n-a răzbătut la suprafaţă, şi nu fiindcă divinitatea hotărâse să îl ţină secret. Totul s-a petrecut fiindcă personajul, negativ în esenţa sa, n-a acceptat să scruteze decât orizontul vizibil din prisma sa, a excesului de cruzime şi avidităţii de câştig financiar. Statuia sa abjectă tronează pe soclul cadavrelor lăsate în urmă de propria armă sau de cele ale asociaţilor.
În cazul Tristei (Sarah Michelle Gellar), însă, evenimentele dureroase i-au afectat existenţa, dar nu i-au anulat destinul.
Înzestrată cu voce, mult talent şi aspect fizic plăcut, tânăra dăruită artei, dar uşor stângace se ridică prin forţe proprii la rangul de star pop, dar tocmai acest capitol atrage atenţia unor „hiene” ce o acaparează brutal, pentru un imens profit financiar.
Când gangsterul trece la acţiune şi o transformă în marionetă, controlându-i total existenţa – de la ţinută la carieră şi afect – soarta îi pare pecetluită.
Ar părea doar o glumă bună comparaţia cu o pasăre rară ţinută într-o colivie de aur, dar „sclava” stă cu zgardă la gât, sub tutela stăpânului. Suferinţa nedreaptă, dusă până la pragul tentativei de suicid, umilinţa vor scoate adevăratul destin la lumină, femeia primind exact ceea ce îi era, de fapt, cuvenit.
Iar dacă mai era ceva neonorat din cartea destinului, să ne amintim de gestul finanţistului încolţit, care a aruncat prada smulsă unei bănci peste balustradă, iar de aici încolo a început să se deruleze un adevărat carusel fatidic.
În sfârşit, în film mai apare o răscruce benefică a destinului, dragostea fără hotar a unui medic ce a înclinat balanţa în favoarea supravieţuirii unei fiinţe condamnate la pieire din cauza unei muşcături de cobră.

La baza scenariului – menţionează surse autorizate – se află un vechi proverb chinezesc ce caracterizează viaţa prin patru trăiri emoţionale: fericire, durere, plăcere şi dragoste.
În opinia mea, povestea transpusă cinematografic are dimensiuni mult mai largi, un grad superior de complexitate.
Aş aduce ca argument principal două repere.
Cel dintâi vizează concepţia încetăţenită, justificativă, „nu sunt un om rău, vreau şi eu ce vrea toată lumea”.
Al doilea stipulează că destinul nu poate fi schimbat „chiar dacă-l vezi”, cicatricele sunt harta oricărui suflet.
În momentul în care accepţi ca reper simplul dicton „vreau ce îşi doreşte toată lumea”, mi se pare imposibil ca cineva să reuşească evaluarea corectă a destinului propriu.
Cine urmează orbeşte etalonul societăţii moderne va confunda drumul ales astfel cu soarta, şi chiar dacă va întrezări, cumva, altceva, nu va abandona calea urmată în favoarea unei alte opţiuni, percepute ca incerte.
Destinul există, neîndoios, jalonat cu borne ce conduc omul la ţintă. Dar se întâmplă să ieşi de pe traseu, fie motivat de ambiţii sau din cauza unor erori de interpretare, de apreciere, fie deturnat de alţii. În oricare ipostază, rătăcirile au costul lor – înmulţind, aglomerând cicatricele pe harta sufletului. Greşeala te poate trezi la realitate şi poţi lua decizia să nu o repeţi, însă dacă nu o faci, aceeaşi eroare ignorată se va repeta, obligatoriu, cu absolut aceleaşi consecinţe – ca atare, vei lua problema de la zero.
Destinul se derulează, însă, la confluenţă cu toţi ceilalţi (aşadar, are şi un statut colectiv) şi te poate coborî ori ridica în funcţie de felul în care reacţionează atât omul, cât şi întregul.
Niciodată scurtcircuitul, intervenţiile nedrepte nu vor reuşi să anuleze o soartă, întotdeauna ceva va interveni, iar oprimatul va reuşi să iasă cu bine la lumină – acesta pare a fi unul dintre mesajele principale ale filmului.
Cu numele de scenă Trista, talentata cântăreaţă care a fost exploatată peste orice limită de nişte nelegiuiţi, este singurul personaj al filmului care îşi redobândeşte statutul originar, marcat la naştere.
Ceilalţi pierd sau se pierd pe mâna lor. Copleşiţi de idealuri false. Mânaţi de ambiţii deşarte. Dominaţi de instincte primare. Dezorientaţi.

Regie: Jieho Lee

Scenariu: Jieho Lee, Bob DeRosa

Actori: Brendan Fraser, Sarah Michelle Gellar, Forest Whitaker, Andy Garcia