RECENZIE DE FILM

  • Bianca Ghelbere

Il deserto rosso (Michelangelo Antonioni, 1964)

Psihicul uman sub impactul artificialului peisagistic.


În filmul debutant pentru cinematografia color a anului 1954, Il deserto rosso, regizorul italian

Michelangelo Antonioni reuşeşte să surprindă prin noua tehnică revoluționară încărcătura simbolică, folosindu-se predominant de acest element și reproducând pe marile ecrane o veridicitate care pare a concura cu realul în sine, exprimând subtil stări emoționale concordante cu psihicul protagoniștilor săi. Punând în conflict două universuri, două lumi întâlnite temporal într-un moment de coliziune, Antonioni ia în vizor expansiunea industrială, figurând în spațialul toxic un loc de desfășurare al acțiunii, precum și fragilitatea umanului, devorată de această nouă forță otrăvitoare. Sumbrul, fumuriul peisajului încețoșat, al enormei fabrici stau sub semnul modernității, impunând autoritate prin monumentalitatea sonorică, prin muzica electronică, prin vibrațiile vapoarelor purtătoare de molime necunoscute, venind de pe ape nevăzute, ba mai mult, sunete a căror sursă, de multe ori, nu poate fi identificată. Producând o atmosferă mai degrabă extraterestră, ducând cu gândul la o producție SF, filmul profită de referințele paranormale pentru a se reflecta indirect asupra psihicului traumatizat al protagonistei.


Universul mecanic se expune fără limite pe planul narativ al filmului Il deserto rosso, capturând-o pe tulburata Giuliana (Monica Vitti) inchizitorial, pe domeniul fabricii de chimicale a soțului ei, inginer Ugo (Carlo Chionetti). Luptându-se cu repercusiunile încercării de sinucidere, ale accidentului de mașină, care au condus la o inevitabilă nevroză, cu indiferența, placiditatea soțului, Giuliana încearcă conștient a evada din propriul dezechilibru în atracția produsă de asociatul soțului ei, Corrado Zeller (Richard Harris), pierzându-și pe parcurs controlul asupra crizelor și demonstrându-și anxietatea, panica, în relația de infidelitate. Impulsivă și ușor demoralizată în fața lipsei unei reușite de escapadă, ea este pe cale a se îmbarca la bordul necunoscutelor, străinelor vapoare, sfârşind prin a le auzi și vedea prezența în fiecare clipă, precum o omniprezență amenințătoare, o călătorie finală în incertitudine. Senzația claustrofobică de pericol și falsitate - până și fiul Giulianei reprezentând un pericol pentru echilibru, prefăcându-se a fi incurabil bolnav - persistă asupra ochiului cinematografic, influențând perspectiva acestuia și oferind ochiului public mai degrabă o perspectivă internă, produsă de nevroza protagonistei.


Pentru a semnala trecerile bruște ale stării femeii pierdute în ceața industrială, regizorul se folosește de cromatica inovatoare, apelând la nuanțe intense de roșu în momente de pasiune, grupul de amici uitând pe moment de spaimele realului și lăsându-se cuprinși de frivolitatea provocată de alcool, închiși în încăperile calde ale unei bărci, departe de nuanțele gri, reci ale exteriorului maritim; la galben pentru violență, pentru toxicul gazelor care ies din fabrică, ori albastru pentru melancolie.


Michelangelo Antonioni rămâne un nume de neomis în rememorarea istoriei cinematografice, filmul său Il deserto rosso semnalizând incipienta amenințare a economiei industriale aflate în continuă expansiune, a cărei producție ucide chimic mediul în care este localizată, naturalul fascinant expus prin a sa puritate, precum și emoționalul uman. Giuliana se materializează precum produsul unei lumi aflate la granița unui tranzit definitoriu, ireversibil, suferind psihic și fizic, bolnăvicios, între impactul puternic al ruperii de vechea certitudine și expunerea în noua nesiguranță. Pe acest plan, regizorul lasă liberă publicului producerea unei proprii semnificații, oferind un final deschis, în largul dezolant al sumbrului industrial.

Regie:

Michelangelo Antonioni

Scenariu:

Michelangelo Antonioni, Tonino Guerra

Actori:

Monica Vitti, Richard Harris, Carlo Chionetti

Citește mai mult:

5 Minute (Dan Chișu, 2019)
Trois couleurs: Bleu (Krzysztof Kieslowski, 1993)
City Lights (Charles Chaplin, 1931)
Pieces of a Woman (Kornél Mundruczó, 2020)
  • Facebook, blog de film
  • Instagram, blog de film
  • Twitter, blog de film

România © 2021 blogdefilm.ro