Este genul de film care trebuie văzut de mai multe ori. Și nu pentru că îți pune intelectul la încercare, ci pentru că oferă multiple posibilități în interiorul unui singur film.
Prima dată când am văzut Mulholland Drive, mi s-a părut complex și greu de digerat. Am ajuns la concluzia că este un film potrivit doar fanilor lui David Lynch. Altfel, îl vei percepe ca fiind lent și te vei simți complet pierdut. Asta am scris atunci într-un comentariu online. Douăsprezece persoane au apreciat comentariul meu și nouă l-au dezaprobat. Cred că acum înțeleg ambele tabere. De fapt, probabil că și eu aș da dislike acelui comentariu. Îmi dau seama că, la momentul respectiv, nu înțelesesem cu adevărat filmul.
Acum însă gândesc altfel: acesta este filmul. În același fel în care replica „This is the girl” stabilește direcția poveștii, acesta este genul de film care trebuie văzut de mai multe ori. Și nu pentru că îți pune intelectul la încercare, ci pentru că oferă multiple posibilități în interiorul unui singur film. Este asemenea unei păpuși Matrioșka. Dacă privești doar păpușa exterioară, cu siguranță îi vei rata esența. Dar aici intervine partea interesantă: regizorul se joacă cu imaginația ta. Vrea ca fiecare spectator să își imagineze ceea ce dorește. Tind să cred că Lynch se joacă și cu propria imaginație, construind ceea ce eu consider o capodoperă prin atenția acordată fiecărui detaliu și prin expunerea unor lucruri pe care mulți oameni nu s-ar simți confortabil să le exprime în cuvinte. Dacă ar fi direct, poate ar spune că industria cinematografică este falsă. Dacă am fi echitabili, am spune că talentul și meritul nu merg întotdeauna mână în mână.
De ce cred că este un film despre imaginație și nu despre vise? Am auzit interpretarea conform căreia duo-ul blondă-brunetă reprezintă fantezia fiecărui bărbat atunci când vine vorba de alegerea femeii perfecte: ea trebuie să aibă o natură duală, să dețină atât o latură inocentă (arhetipul matern, care oferă grijă, căldură emoțională, siguranță și acceptare necondiționată), cât și o latură de femeie fatală (femeia independentă, seducătoarea, o energie de tip Lilith). Jung ar spune că aceste arhetipuri sunt două fețe ale principiului feminin. Și aceasta ar putea fi chiar fantezia lui Lynch, având în vedere că actrițele principale au fost alese pentru aceste roluri și trebuiau să întrunească anumite calități. Cine a decis care sunt acele calități? Exact.
Din acest motiv, cred că filmul îi va fermeca pe spectatorii bărbați și va hipnotiza publicul feminin, cu condiția ca acesta să fie suficient de matur încât să își lase deoparte ideile preconcepute. A explica totul ar distruge multitudinea de scenarii pe care fiecare persoană le poate crea, iar de aici provine și calitatea poetică întunecată a filmului.
Prefer să mă concentrez mai puțin asupra intrigii și mai mult asupra senzației pe care o ai atunci când pătrunzi în fiecare posibilitate. Să pornim de la două realități. Una este cea în care ești o persoană obișnuită, nemulțumită de condiția sa actuală. Să numim această realitate Betty. Fiecare om are un vis sau o imagine a vieții ideale. În acest caz, acel vis este exprimat prin cinema. Betty visează să fie celebră, dorită și plină de farmec. Aici intervine Rita, a doua realitate. Ea începe prin a urma un scenariu uman obișnuit, limitat în frumusețea lui. Ea reprezintă începutul unei fantezii personale. Dar dacă Betty joacă un rol, atunci cine a creat acel rol? Imaginația ei intră într-o fază de încărcare, construind o viață perfectă până în punctul în care condiția umană obișnuită nu mai poate imagina un final perfect. Psihicul începe să se transforme, asemenea electronilor care își schimbă direcția atunci când sunt observați. Totul urmează fantezia ideală până când mintea experimentează o eroare. Poate că acea eroare este cutia albastră.
Oare cheia lumii ideale aparține persoanei ideale care dorești să devii? Dar este aceasta adevărata fericire?
Suntem purtați printr-o criză de identitate în care cele mai întunecate aspecte ale psihicului feminin prind viață, iar femeia blondă încearcă să se contopească cu cea brunetă. În acest sens, filmul vorbește despre relația pe care trebuie să o avem cu noi înșine prin acceptarea deplină a tuturor laturilor personalității noastre.
Filmul m-a făcut să mă întreb: cum ar arăta propriul tău film dacă ți-ai permite ca visele să devină realitate? Ai fi complet fericit în acel film sau ai descoperi rapid că suferința și dezamăgirea nu pot fi evitate? Scena din Club Silencio prezintă o realitate dură pe care trebuie să o accepți atunci când te confrunți cu propria umbră. Simți ceva din cauza a ceea ce gândești și vezi. Iar dacă îți scrii propriul scenariu, tu decizi ce simți. Dar de ce continuăm să simțim ceva chiar și atunci când știm că totul este artificial?
Tăcerea ar putea fi și acel moment în care rămâi singur cu propriile gânduri. Ești capabil să fii în același timp pe scenă și spectatorul propriei persoane? Ceea ce se desfășoară este încercarea de a împăca cine suntem cu cine ne imaginăm că am putea fi. Mintea vrea să evadeze din realitate într-un fel sau altul. Mintea caută să scape de orice este inconfortabil. De fiecare dată când citești o carte, evadezi din realitate. De fiecare dată când asculți o melodie pe care o iubești, evadezi din realitate pentru câteva minute. Acest film poate fi interpretat și ca o poveste despre evadarea din tot ceea ce este fals sau nesatisfăcător în acel moment. Ușa din spate nu este ușa de ieșire. Mintea are un mod curios de a da viață lucrurilor. Ceea ce repeți, întărești.
Aș spune că acest film necesită o minte deschisă, dispusă să își exploreze propriile emoții pe parcursul experienței. Unele dintre emoțiile și reacțiile lui Betty (furie, gelozie, frustrare, teamă) reprezintă doar punctul de plecare. Filmul îți oferă libertatea de a merge pe drumul secundar către propriul psihic și de a accepta că acesta poate conține multe culori diferite.
Regie: David Lynch
Scenariu: David Lynch
Actori: Naomi Watts, Laura Harring, Robert Forster
