The Return funcționează ca adevăratul cântec de lebădă al lui David Lynch: simți în fiecare detaliu că nu este doar un nou capitol, ci o lucrare-testament.
Twin Peaks: The Return, creat de David Lynch și Mark Frost și lansat în 2017, poate fi descris drept un hibrid fascinant între cinema și televiziune, deși, în esență, funcționează ca o operă cinematografică în toată puterea cuvântului. Deși tehnic vorbim despre al treilea sezon al unui serial cult, forma, amploarea și libertatea formală cu care Lynch își desfășoară viziunea îl apropie mai mult de un film monumental de 18 ore decât de convențiile televiziunii tradiționale. La momentul apariției, a generat un val enorm de așteptări în rândul fanilor și cinefililor, fiind întâmpinat cu o admirație puternică din partea criticii și figurând în topurile de final de an – și chiar de final de deceniu – drept una dintre cele mai impresionante creații audiovizuale ale epocii moderne.
Twin Peaks: The Return nu este doar o continuare a universului creat în anii ’90, ci o veritabilă operă de artă, una dintre cele mai grandioase realizări cinematografice din istorie și, fără nicio reținere, apogeul carierei lui Lynch. În acest sens, experiența lui capătă sens doar dacă este privită ca un film, un film masiv, radical și profund personal, mai degrabă decât ca un sezon episodic. Iar teza pe care o propun încă de la început este simplă: The Return nu doar extinde mitologia Twin Peaks, ci redefinește limitele expresiei cinematografice, devenind o capodoperă care transcende formatul și așteptările.
În cele ce urmează, propun nu doar un review în sens clasic, ci și o explorare a mitologiei, a lumii și a misterelor care alcătuiesc universul Twin Peaks, acompaniată de o mulțumire sinceră și un omagiu adus geniului lui David Lynch și acestui uluitor cântec de lebădă numit The Return.
La nivel de premisă, Twin Peaks: The Return reia firul narativ la mai bine de douăzeci și cinci de ani după evenimentele originale, urmărind destinul agentului Dale Cooper și ecourile enigmei care a bântuit micul orășel Twin Peaks. Între timp, lumea s-a schimbat, iar fisurile dintre realitate, vis și tărâmurile misterioase care definesc mitologia serialului par mai deschise ca oricând.
Lynch își poartă personajele, vechi și noi, printr-un labirint de evenimente stranii, întâlniri neașteptate și trasee existențiale care sugerează o luptă mai veche și mai vastă decât oricare dintre ei poate înțelege. În esență, The Return este o călătorie prin mai multe lumi, un puzzle vast și încărcat de simbolism, care pornește de la întoarcerea (sau imposibilitatea întoarcerii) lui Cooper și se ramifică într-o explorare amplă a luminii, a umbrei și a ceea ce se ascunde între ele. Rezultatul este o premisă care promite nu doar continuarea unei povești începute în anii ’90, ci și reinventarea ei într-o formă complet nouă, una care cheamă privitorul într-o experiență, nu doar într-o narațiune.
Regia lui Lynch în Twin Peaks: The Return este o demonstrație de libertate artistică absolută, un mod de a filma și de a construi lumi care nu mai are aproape nicio legătură cu convențiile tradiționale ale televiziunii sau chiar ale cinemaului narativ. Stilul lui e recognoscibil, dar aici pare eliberat de orice limită: cadrele se lungesc până devin meditații, scenele se desfășoară cu o răbdare care îți schimbă ritmul interior, iar imaginile au acea calitate onirică ce pare să existe într-o stare suspendată, între realitate și vis.
Ritmul este intenționat neuniform: uneori lent, hipnotic, alteori brusc, rupt, ca o transmisiune interceptată dintr-o altă lume. Această alternanță nu e un moft formal, ci o parte din structura identitară a proiectului: Lynch nu regizează pentru a satisface așteptări, ci pentru a crea un flux senzorial care să te absoarbă complet. În acest sens, The Return funcționează ca un ritual: te adaptezi la pulsul lui sau rămâi în afara lui.
Construcția scenelor urmează aceeași logică a libertății creative: unele sunt aproape statice, lăsând spațiu respirațiilor, obiectelor, tăcerilor, în timp ce altele devin explozii de violență, absurditate sau transcendental. Iar vizualul este impecabil: o lume familiară, dar mereu un pic strâmbă, ușor decalată, luminată în tușe expresioniste și filmată cu o austeritate care pune accent pe frumusețea stranie a universului lynchian. Culorile, umbrele și texturile funcționează ca un limbaj în sine. Totul capătă o densitate poetică, ca și cum fiecare cadru ar fi o confesiune criptată.
Scenariul din Twin Peaks: The Return este, în felul său paradoxal, atât radical de liber, cât și surprinzător de riguros. Dialogurile nu urmăresc niciodată un realism convențional, ci oscilează între banalul absolut, absurdul calculat și momente de profunzime care par să deschidă fisuri spre alte niveluri ale realității. Lynch și Mark Frost folosesc cuvintele ca pe niște repere plasate într-un vast teritoriu simbolic, iar pauzele, ezitările sau repetițiile devin la fel de importante ca replicile în sine. Uneori, ceea ce nu se spune are o greutate mai mare decât ceea ce este rostit.
Dezvoltarea personajelor este una dintre marile reușite ale acestui sezon-film. Personaje clasice revin cu straturi noi, uneori dureros de umane, alteori neliniștitor de alterate, iar personajele noi intră în poveste cu o naturalețe dezarmantă, ca și cum ar fi existat în acest univers dintotdeauna. Lynch și Frost nu construiesc arcuri narative tradiționale; în schimb, creează traiectorii care reflectă trecerea timpului, transformarea, degradarea, renașterea sau chiar fracturarea identității. Cooper însuși devine un fel de punct de dispersie al multor versiuni ale sinelui, iar personajele secundare, oricât de efemere, lasă impresia că au o lume interioară vastă din care vedem doar un fragment.
Cât despre originalitate, The Return este o creație care sfidează orice echivalent clar. Povestea se îndepărtează curajos de nostalgia simplă, refuzând să ofere tuturor răspunsuri sau să repete vechile formule. În loc să livreze un sezon 3 așa cum ar fi făcut o producție convențională, Lynch și Frost inventează un nou tip de narațiune, una care îmbină absurdul, metafizica, thrillerul, comedia, horrorul și meditația existențială într-o manieră fluidă, aproape ritualică. E un scenariu care se hrănește din propriul său mister, dar care rămâne surprinzător de coerent în felul său, cu toate ramificațiile sale aparent nelegate.
În ansamblu, scenariul nu se mulțumește să continue povestea, ci o reimaginează complet, transformând-o într-o experiență narativă unică, originală și profund personală, care pune în valoare atât mitologia Twin Peaks, cât și capacitatea lui Lynch de a spune povești în feluri pe care doar el le poate controla.
Jocul actoricesc din Twin Peaks: The Return este un element esențial pentru forța emoțională și strania coerență a universului creat de Lynch. În centrul acestei performanțe colective se află Kyle MacLachlan, care livrează, fără exagerare, cel mai impresionant rol al carierei sale. Interpretarea lui este un tur de forță: nu doar revine la versiunea clasică a lui Dale Cooper, ci întruchipează mai multe alterități ale aceluiași personaj, fiecare cu energie, ritm, gestică și prezență distinctă. Este incredibil cum reușește să fie, în același timp, familiar și totalmente nefamiliar, cald și înspăimântător, pierdut și lucid. MacLachlan nu joacă doar un personaj, joacă un spectru întreg de identități, iar controlul său asupra nuanțelor este uluitor.
Distribuția secundară contribuie la magie cu aceeași intensitate. Naomi Watts, Laura Dern, Miguel Ferrer, Robert Forster și multe alte prezențe, vechi și noi, aduc profunzime și energie scenelor în care apar. Fiecare actor pare să înțeleagă perfect codurile lynchiene: replicile rostite cu o sinceritate neobișnuită, gesturile ușor decalate, momentele de tăcere care par să deschidă uși spre altceva. Laura Dern, în special, oferă o interpretare care combină umorul cu o forță emoțională autentică, în timp ce Naomi Watts jonglează impecabil între melodramatic și vulnerabil.
Chimia dintre personaje funcționează într-un mod ciudat de organic. Relațiile nu sunt întotdeauna logice sau complet explicate, dar actorii reușesc să creeze legături credibile prin felul în care se mișcă, se privesc, reacționează unii la alții. Există o electricitate subtilă în multe interacțiuni, un amestec de familiar și perturbant, care face ca universul Twin Peaks să pară viu și locuit, nu doar construit.
Evoluția personajelor se simte adesea ca un fenomen tectonic, lent și profund, iar actorii îi dau o greutate reală. Lynch are un talent extraordinar pentru a cosmiza prezențe scurte și pentru a scoate din actori expresii și gesturi de o intensitate neașteptată; e ca și cum fiecare moment pe ecran ar avea o semnificație ascunsă. Rezultatul este un ansamblu actoricesc neobișnuit de coerent, în ciuda multitudinii de personaje și a tonurilor radical diferite ale scenelor.
Cinematografia este pur și simplu hipnotizantă și funcționează ca un limbaj propriu al filmului, egal cu narațiunea sau interpretarea actorilor. Lynch, împreună cu directorul de imagine Peter Deming, construiește un univers vizual care alternează între familiar și straniu, între realism documentar și onirism pur. Cadrele sunt adesea lungi, statice sau cu mișcări lente, care lasă spectatorului timp să observe detalii aparent banale, dar încărcate de semnificație: o privire, un obiect, o reflexie în oglindă sau un colț de cameră devin puncte de tensiune sau de revelație.
Compoziția scenelor e aproape picturală. Lynch alege un cadru clasic, dar îl umple cu elemente care destabilizează subtil privitorul: geometrii strânse, simetrii imperfecte, adesea contraste între ordine și haos. Luminile și umbrele sunt folosite ca instrumente narative: camere întunecate sau coridoare iluminate difuz sugerează mister și pericol, în timp ce spațiile deschise și luminoase devin momente rare de respiro, dar nu mai puțin tensionate. Culorile variază între tonuri naturale, aproape mundan, și explozive, suprarealiste, ceea ce accentuează diferența între lumea reală și dimensiunile fantastice sau metafizice pe care Lynch le explorează.
Muzica și sunetul din Twin Peaks: The Return sunt aproape la fel de centrale ca vizualul și interpretarea actorilor, creând o atmosferă hipnotică și uneori înfricoșătoare. Compozitorul Angelo Badalamenti revine cu teme familiare, dar Lynch explorează și direcții sonore noi: momentele de tăcere, zgomotele ambientale sau sunetele abstracte devin instrumente la fel de puternice ca orice melodie. Coloana sonoră oscilează între nostalgie lirică, tensiune intensă și momente aproape ritualice, acompaniind fiecare scenă cu o încărcătură emoțională subtilă, dar puternică.
Twin Peaks: The Return funcționează pe mai multe niveluri și transmite idei extrem de profunde, chiar dacă nu întotdeauna explicite. Una dintre temele centrale este dualitatea: bine și rău, real și supranatural, memorie și uitare. Lynch explorează modul în care aceste forțe coexistă și se influențează reciproc, creând o lume care este frumoasă, dar și terifiantă, familiară, dar străină.
Alt mesaj puternic este legat de trecerea timpului și efectele sale asupra oamenilor și comunităților. Personajele se schimbă, pierd sau recuperează fragmente din sinele lor, iar trecutul continuă să reverbereze în prezent. În paralel, filmul reflectă asupra traumelor, alienării și violenței ascunse sub fațade aparent pașnice, o critică subtilă, dar persistentă a lumii contemporane și a naturii umane.
Emoțional, Lynch invită spectatorul să trăiască empatic fiecare pierdere, fiecare moment de conexiune improbabilă și fiecare clipă de surpriză sau groază. Filosofic, filmul pune întrebări despre identitate, realitate și destin: cât de mult ne putem controla soarta, ce se întâmplă atunci când lumea se prăbușește sau când barierele dintre lumi dispar?
Legătura dintre Twin Peaks original, Fire Walk With Me și The Return funcționează mai mult la nivel metafizic decât cronologic. Serialul inițial introduce universul și tensiunea dintre normalitate și forțele ascunse, iar Fire Walk With Me explorează trauma Laurei Palmer și întunericul care pulsează sub suprafață. The Return rescrie timpul: scena finală, când Cooper pătrunde metafizic în Fire Walk With Me pentru a o salva pe Laura, arată cum trecutul, prezentul și viitorul coexistă într-un flux continuu, în care cauzalitatea devine elastică și experiențială.
În universul Twin Peaks, conceptul de doppelgänger și al tulpăi (tulpa) devine central pentru înțelegerea forțelor supranaturale și a naturii duale a personajelor. Doppelgängerul lui Dale Cooper este o manifestare întunecată și coruptă a sinelui său – o versiune a lui Cooper care a fost absorbită de Black Lodge și care acționează ca un agent al haosului. Tulpa (Dougie), pe de altă parte, reprezintă o construcție artificială, un fel de simulacru creat de Black Lodge pentru a interacționa cu lumea reală: Tulpa Cooper (Dougie) este o copie manipulată care poate părea identică, dar care are intenții și limite diferite. Aceste entități se manifestă în moduri foarte diferite: doppelgängerul se mișcă printre oameni și influențează evenimentele din umbră, tulpa apare uneori ca un substitut vizibil, palpabil, dar fragil, și este prins între realitate și artificiu. Originea lor este metafizică: provin din Black Lodge, un loc al echilibrului și dezechilibrului, al binelui și răului, care funcționează ca o sursă de energie și ca o oglindă a subconștientului personajelor.
Rolul lor în lumea Twin Peaks este profund: ele arată că identitatea nu e fixă, că fiecare individ are multiple fațete, iar acțiunile și traumele lăsate netratate pot genera versiuni alternative care continuă să afecteze lumea. Doppelgängerul și tulpa transformă acțiunile personajelor într-o ecuație morală complexă și fac vizibil conflictul între bine și rău, liber arbitru și influență supranaturală. Aceste concepte pot fi legate de ideea lui Jung despre Umbra: partea ascunsă, neacceptată a sinelui care, dacă nu e integrată, se manifestă sub formă de proiecții externe sau entități autonome. Totodată, vorbim și despre filosofia existențialistă: identitatea nu e dată, ci construită și fragmentată, iar confruntarea cu doppelgängerul sau tulpa este o metaforă pentru asumarea responsabilității asupra propriei ființe și a consecințelor ascunse ale alegerilor.
În centrul mitologiei Twin Peaks stau entitățile Judy și BOB, două manifestări ale răului care operează pe niveluri diferite, dar complementare, într-un conflict cosmic ce depășește complet capacitatea umană de înțelegere. BOB reprezintă răul visceral, personal, parazitar, care corupe indivizi și îi transformă în instrumente ale violenței; Judy, în schimb, este o forță mai vastă, abstractă, aproape metafizică, o întrupare a disperării și a suferinței pure, ceva ce nu poate fi redus la acțiuni concrete, ci plutește deasupra întregului univers Twin Peaks ca o energie primordială. În opoziție se află Laura Palmer, care, dincolo de tragedia ei omenească, devine simbolul unei lumini interioare, un „glob de bunătate” menit să contrabalanseze haosul, o figură aproape mesianică, nu pentru că salvează lumea, ci pentru că reprezintă posibilitatea de rezistență, de puritate, de adevăr necorupt în fața unui rău ce pare infinit. Această dinamică poate fi citită prin prisma dualismului metafizic de tip gnostic: lumea este prinsă între forțe ale luminii și ale întunericului, iar oamenii sunt ființe vulnerabile, prinse în mijlocul unei lupte pe care nu o pot vedea în întregime, dar ale cărei consecințe le trăiesc în carne și suflet. În acest cadru, scopul serialului capătă o dimensiune profund existențială: nu e vorba despre a învinge răul, ci despre a-l recunoaște, a-i înțelege locul în structura realității și a găsi, în fragilitatea umană, un sâmbure de rezistență morală și spirituală. Astfel, războiul dintre lumi nu e o bătălie cu final, ci un dans perpetuu între lumină și întuneric, iar povestea Laurei, a lui BOB, a lui Judy și a lui Cooper devine o metaforă pentru tensiunea fundamentală a existenței, o temă care închide perfect cercul tematic al universului Twin Peaks.
Povestea Laurei Palmer poate fi privită ca una dintre cele mai coerente și profunde încercări ale lui David Lynch de a reda o voce victimelor abuzului, în special femeilor, un fir tematic care traversează întreaga sa filmografie. Laura nu este doar centrul misterului, ci și o figură tragică a unei adolescențe fracturate de violență, manipulare și tăcere forțată, iar faptul că Lynch îi acordă o dimensiune aproape spirituală, transformând-o din victimă într-o prezență luminoasă și martirică, arată dorința lui de a-i restitui umanitatea pe care lumea ficțională, și metaforic realitatea însăși, i-o negase. Acest gest apare și în Lost Highway, unde Renée devine o umbră, o femeie ucisă și redusă la o imagine, iar Lynch încearcă să-i reconstruiască prezența într-o poveste dominată de memoria violenței masculine; la fel în Blue Velvet, cu Dorothy, prinsă între abuz și disperare, iar filmul o lasă să respire, să existe ca ființă, nu doar ca simbol al traumei; și în Inland Empire, unde Nicki trăiește o spirală de suferință, alienare și amenințare, dar care capătă un sens mai profund odată ce Lynch o transformă într-un fel de purtătoare a durerii colective dar și un simbol al ruperii ciclului vicios. În toate aceste cazuri, femeile nu sunt doar victime ale violenței, ci devin martiri: figuri care, prin suferința lor, exprimă ceva fundamental despre natura răului și despre fragilitatea umană. În Twin Peaks, acest motiv atinge apogeul: Laura devine centrul moral al universului, o sursă de lumină într-o lume în care întunericul pare să câștige. Înțelegerea serialului (și mai ales a The Return) trece inevitabil prin această simbolistică: povestea Laurei nu e doar despre crimă și mister, ci despre recuperarea unei voci, despre reumanizarea unei fete pe care narativul și comunitatea au transformat-o într-o icoană a morții, iar Lynch o retransformă în prezență, în adevăr, în rezistență.
Who is the dreamer?: Scena în care Gordon Cole vorbește cu Monica Bellucci funcționează ca un moment-cheie în The Return, un rezumat al metafizicii lynchiene în câteva secunde filmate în alb și negru. Întrebarea Who is the dreamer? nu este doar o provocare, ci o definiție a universului Twin Peaks: realitatea este instabilă, permeabilă, iar visul este un alt nivel al aceleiași existențe. Filmarea în alb și negru sugerează tocmai această zonă intermediară, un spațiu în care adevărul nu e revelat frontal, ci intuit. Scena funcționează ca un memento că Twin Peaks nu trebuie văzut ca o poveste, ci ca o experiență în care linia dintre vis și realitate s-a dizolvat, iar sensul se naște tocmai din această ambiguitate.
Există suficiente indicii pentru a susține ideea că Dale Cooper este the dreamer în sensul lynchian al termenului: nu ca unic visător literal, ci ca pol de conștiință din care pornește reconfigurarea lumii Twin Peaks.
În primul rând, modul în care lumea se reorganizează în jurul lui Cooper după eliberarea din Black Lodge sugerează o realitate maleabilă, influențată de dorințele și obsesiile sale. Revenirea sa incompletă (Dougie) este o formă de reconstrucție a sinelui, ca și cum lumea însăși ține locul până când Cooper se poate reintegra. Nu vedem alt personaj în Twin Peaks a cărui prezență să producă asemenea distorsiuni: întâlnirile sale declanșează fluxuri de coincidențe, revelații și epifanii, un mecanism narativ apropiat de logica visului, în care subiectul este centrul gravitațional al sensului.
În al doilea rând, misiunea obsesivă de a o salva pe Laura Palmer este expresia unui visător care nu poate accepta trauma originară a lumii sale. Cooper privește mereu către trecut cu o dorință de corectare, iar episodul final (tentația de a rescrie istoria) funcționează exact ca un vis lucid în care visătorul încearcă să intervină în propriul subconștient. Iar consecința este tipic onirică: cronologia se frânge, identitățile se dizolvă, iar lumea reacționează împotriva schimbării, ca un vis care se reconfigurează când încerci să îl controlezi.
Mai mult, structura serialului îl poziționează pe Cooper ca observator permanent. El este cel care pătrunde în multiple niveluri de realitate (The Lodge, lumea fizică, spații intermediare) asemenea unui om care traversează straturi ale propriului vis. Personajele îl recunosc și îl așteaptă, ca și cum existența lor depinde de revenirea lui (Janey-E, Sonny Jim, chiar și locuitorii din Twin Peaks care continuă să îl invoce după 25 de ani).
În acest context, scena cu Monica Bellucci funcționează ca o punere în context: the dreamer nu este cineva exterior, ci figura în jurul căreia realitatea se rearanjează narativ și tematic: Dale Cooper însuși. Nu în sens literal, ci ca protagonist al unei realități construite ca metaforă a propriilor sale impulsuri morale, regretelor și dorinței de reparație. Twin Peaks devine astfel visul lui Cooper despre lume, un vis în care binele nu poate învinge complet răul, iar salvarea Laurei rămâne mereu o aspirație, nu un sfârșit.
The final scream: Finalul din Twin Peaks: The Return este unul dintre cele mai tulburătoare și eliptice momente din toată filmografia lui Lynch, iar puterea lui vine tocmai din felul în care se joacă cu identitatea, memoria și imposibilitatea de a repara trecutul. Pe scurt, după ce Cooper o salvează pe Laura din 1989 și o conduce în ceea ce pare a fi o altă realitate, cei doi ajung la fosta casă a familiei Palmer. Numai că acolo nu mai locuiește nici Sarah Palmer, nici familia ei, ci o străină pe nume Alice Tremond, nume care, deloc întâmplător, aparține unei alte figuri enigmatice din Twin Peaks, o prezență strâns legată de deformările realității și de tărâmul Lodge-urilor. Cooper întreabă cine a locuit acolo înainte, iar i se spune că familia Chalfont, alt nume omenesc, dar cu rezonanțe demonice pentru cunoscătorii universului, ca și cum casa însăși s-ar fi desprins din continuitatea cunoscută.
În acest moment de disjuncție, Cooper pare pentru prima oară cu adevărat pierdut, de parcă realitatea pe care a încercat să o croiască s-a întors împotriva lui (What year is this?). Iar când o întreabă pe Laura, acum Carrie Page, în ce an sunt, și un fior îi străbate chipul, Lynch introduce acel scurt-circuit metafizic: Laura aude ceva, un ecou, un fir de memorie ancestrală al Laurei Palmer care a existat cândva în această casă. Și atunci țipă.
Țipătul Laurei e simultan un act de recunoaștere și de sfâșiere. Este momentul în care două realități incompatibile se suprapun și când identitatea Laurei se sparge; e clipa în care trauma originară: moartea ei, abuzul, tot ceea ce Cooper încercase să șteargă, revine cu forța unui adevăr care nu poate fi rescris. Casa Palmer, chiar și ocupată de alți oameni, funcționează ca un nod energetic, o rană deschisă în univers. Iar țipătul Laurei e, metaforic, membrana dintre lumi care se rupe.
În acest sens, scena închide universul Twin Peaks printr-o constatare dură și profund umană: nu poți salva pe cineva forțând realitatea să se conformeze dorinței tale, nici nu poți vindeca trauma refuzându-i existența. Cooper, în încercarea lui eroică dar naivă de a repara trecutul, restaurează de fapt durerea. Iar Laura, prin acel strigăt, reafirmă adevărul fundamental al lumii Twin Peaks: lumina și întunericul coexistă, iar memoria nu poate fi ștearsă, doar acceptată. Strigătul ei este ecoul final al unei povești care nu a fost niciodată despre rezoluție, ci despre confruntarea cu ceea ce persistă dincolo de timp: trauma, identitatea și misterul însuși care hrănește acest univers fascinant.
The Return funcționează ca adevăratul cântec de lebădă al lui David Lynch, iar senzația aceasta nu vine doar din contextul carierei lui sau din pauza creativă care i-a urmat, ci din însăși textura sezonului: felul în care își adună actorii, imaginile, obsesiile și temele, ca și cum ar construi un muzeu viu al propriului univers. Și da, cred că Lynch știa. Simți în fiecare detaliu că nu pregătește doar un nou capitol, ci o lucrare-testament.
Distribuția este primul semnal. The Return devine o reuniune a întregii filmografii lynchiene. Îl avem pe Robert Forster, pe Patrick Fischler și pe Naomi Watts, care poartă cu ei amintiri ale filmului Mulholland Drive. O regăsim pe Laura Dern, figura-simbol a lui Lynch, reîntorcându-se după Inland Empire, Blue Velvet și Wild at Heart, ca o amuletă a întregii sale opere. Harry Dean Stanton aduce cu sine imagini din Fire Walk With Me iar Balthazar Getty reîncarcă aerul neliniștitor din Lost Highway. Între timp, actori ca Grace Zabriskie, Kyle MacLachlan sau Alicia Witt aparțin simultan atât lumii Twin Peaks originale, cât și altor teritorii lynchiene.
Dar poate și mai puternică decât distribuția este impresia de auto-citare stilistică, subtilă și niciodată ostentativă. Peisajele industriale prin care rătăcește Mr C. evocă direct atmosfera din Eraserhead: spații liminale, reci. Scenele filmate de camere de supraveghere în care îl vedem pe Mr. C reiau ca un ecou distorsionat estetica paranoică și tehnologică din Lost Highway, unde video-ul era nu doar un instrument, ci un mediu pentru dezvoltarea temei. Eat at Judy’s funcționează ca un echivalent al celebrului Winkie’s din Mulholland Drive, cu aceeași tensiune subcutanată prezentă. Iar multiplicitatea lui Cooper (tulpa, doppelgänger sau versiuni prinse între realități) amintește de fracturările identitare ale lui Nikki/Sue din Inland Empire, unde persoana și personajul se amestecă până la indistincție.
Toate aceste legături nu sunt simple trimiteri sau nostalgii; ele funcționează ca elemente ale unei autobiografii poetice, în care Lynch își recompune întreaga viață artistică într-o singură lucrare. The Return devine astfel un colaj al obsesiei lui pentru identitate, vis, timp, traumă și dublare dar și pentru spațiile intermediare, pentru fețele actorilor care l-au însoțit, pentru senzația că lumea este întotdeauna puțin altfel decât pare.
Sezonul acesta nu este doar un adio, ci o condensare a întregii viziuni lynchiene într-un mega-film de 18 ore. Este opera în care toate filmele anterioare ale lui Lynch coexistă, se suprapun, se amestecă în subtexte, în imagini, în dialoguri. Dacă Lynch și-a dorit, conștient sau instinctiv, să-și închidă cercul, atunci Twin Peaks: The Return este cercul complet: o sinteză, un rămas-bun, și totodată o declarație că universul său nu poate fi cu adevărat închis, pentru că există în fiecare ciudățenie, în fiecare vis, în fiecare privire a actorilor care revin din trecutul filmelor lui ca niște prieteni vechi.
The Return nu este doar finalul lui Lynch, ci este forma în care întreaga lui lume artistică se reconfigurează pentru ultima oară, într-o expresie totală.
Creat de: Mark Frost, David Lynch
Actori: Kyle MacLachlan, Sheryl Lee, Robert Forster, Naomi Watts, Laura Dern, Mädchen Amick
