Un film lipsit de zgomot și de umplutură, care curge precum o noapte leneșă de vară, petrecută în compania unor prieteni de care nu te-ai mai despărți.

Debutul în lungmetraj de ficțiune al cineastului Neo Sora (care a regizat înainte un documentar dedicat memoriei tatălui său, faimosul compozitor Ryuichi Sakamoto) combină tropi și elemente narative din mai multe genuri cinematografice, de la coming-of-age la SF distopic, într-un mix care oglindește deopotrivă romantismul adolescenței târzii și agresivitatea unei noi realități socio-politice. Vorbim de o realitate, uneori absurdă, deseori crudă, cu care tinerii protagoniști trebuie să se confrunte în scenariul speculativ schițat de cineastul de stânga (după cum se prezintă în interviuri), în care Japonia intră într-o nouă eră a autoritarismului și a șovinismului ca politică de stat. În acest viitor tehno-fascist nu prea îndepărtat, elevii sunt supravegheați mai ceva ca pușcăriașii, oamenii legii te pot opri oricând pentru a verifica dacă ești „japonez” sau „străin” (chit că născut în Japonia), amenințarea continuă a unui cutremur oferă o scuză guvernului pentru măsuri represive, iar fiecare aspect al vieții cetățenilor este normat cu forța de societate în ansamblul ei.
Protagoniștii din Happyend sunt patru tineri, Kou (Yukito Hidaka), Yuta (Hayato Kurihara), Ming (Shina Peng), Ata-chan (Yuta Hayashi) și Tom (Arazi), aflați în ultimul an de liceu. O serie de personaje secundare, ca eleva activistă Fumi (Kilala Inori) și directorul școlii (Shiro Sano), întregesc ansamblul pe care se sprijină filmul. La suprafață, Happyend este un coming-of-age în care dorința unor personaje de a-și prelungi cât mai mult adolescența fără griji (cum e cazul lui Yuta) se lovește de nevoia celorlalți de a depăși această etapă (în cazul lui Kou, prin implicarea politică și admiterea la universitate; în cazul lui Ming și Ata-chan, printr-o relație serioasă, care urmează natural prieteniei lor; în cazul lui Tom, prin plecarea la studii în America). În paralel cu aceste mobiluri interne, grupul lor de prieteni e apăsat de presiunile din afară, de o lume politică în schimbare, de supravegherea instituționalizată și de rasismul înrădăcinat în comportamentul celor din jur.
În Japonia viitorului, așa cum o imaginează Neo Sora, xenofobia și hărțuirea din partea autorităților sunt ancorate în prejudecățile trecutului și revin la suprafață sub pretextul unei amenințări iminente. Observăm asta cel mai bine prin ochii lui Kou, născut în Japonia, dar dintr-o familie cu origini coreene (un așa-zis Zainichi, etichetă care presupune șederea temporară în țară). Sora trimite astfel la istoria persecuțiilor acestui grup etnic în interiorul Japoniei, amintind de masacrul din 1923, care a urmat marelui cutremur din Kantō, prin laitmotivul alertelor de cutremur. Statutul lui Kou este suficient pentru ca autoritățile să-l considere un „străin” și ca vecinii, sau poate chiar autoritățile, să însemneze modestul local al familiei lui ca „afacere deținută de străini”. Structura grupului de prieteni în jurul căruia e construit filmul poartă, de asemenea, un mesaj politic din partea regizorului legat de diversitatea etnică a societății japoneze, aspect ignorat de cele mai multe producții japoneze. În alte scene, mesajul politic este la fel de explicit: la un moment dat, un soldat urmează să le vorbească tuturor elevilor „japonezi” despre forțele armate, iar elevii considerați „nejaponezi” sunt forțați să părăsească sala, fiind (în mod absurd) și penalizați pentru asta de noul sistem de supraveghere al școlii, botezat Panopty. Denumirea este o glumiță cu atât mai înfricoșătoare cu cât sună exact ca trucul de marketing la care ar putea apela un mogul tech pentru a vinde publicului cătușele cu care vor fi înlănțuiți sau, în cazul de față, sistemul de supraveghere care le va urmări și evalua fiecare mișcare. Elevii se răscoală în diverse moduri, de la gesturile vulgare ale lui Ata-chan la fumatul în curtea școlii, dar într-un punct orb pentru camerele lui Panopty. Fiecare abatere identificată este proiectată pe un ecran uriaș pentru a transforma pedeapsa într-o umilire publică.
Unul din aspectele cele mai reușite ale filmului îl reprezintă această cartografiere a mecanismelor discrete (sau nu) prin care statul și comunitatea își pot umili și hărțui cetățenii/membrii. Într-o scenă de pe la jumătatea filmului, Kou și mama lui se întorc de la școală, după ce tânărul fusese admonestat pentru participarea la un protest antiguvernamental. În timp ce mama lui îl ceartă pentru acțiunile lui nesăbuite, amintindu-i că, în situația lor materială, Kou poate face studii universitare doar dacă va primi o bursă, un grup de vecini organizați în ceea ce probabil ar trebui să fie o patrulă de noapte îi orbește cu lanternele cerându-le să se identifice. Cadrul în care cei doi sunt puși sub „lumina reflectoarelor”, ca și cum ar fi niște potențiali infractori, oglindește unul din curentele emoționale explorate de Sora în film. Pentru că alături de această stare paranoică generalizată la nivelul societății, prin propaganda axată pe cutremurul inevitabil și „străinii periculoși”, și de șovinismul instituționalizat, avem și teama celor care, chiar și după regulile absurde ale statului polițienesc în care trăiesc, nu ar fi avut de ce să se teamă, adică acei cetățeni considerați „japonezi pursânge”: apogeul explorării acestei frici colective este o scenă în care elevilor le este oferită posibilitatea de a vota pentru înlăturarea sistemului de supraveghere, unii dintre ei protestând și cerând ca Panopty să fie utilizat în continuare. Una dintre justificările auzite este aceea că studenții „nejaponezi” nu s-ar comporta cum trebuie altfel. Însă este ușor de intuit că adevărata frică era aceea că vor fi pedepsiți laolaltă cu grupul de elevi care demarase o acțiune de protest în incinta școlii reușind să smulgă promisiunea unui vot de la director.
În această atmosferă apăsătoare, în care fiecare mișcare le este urmărită și cântărită în funcție de standardele vetuste ale unei societăți, totuși, avansate din punct de vedere tehnologic, cei patru tineri protagoniști își urmează propriile căutări. Pe măsură ce societatea din jur devine mai autoritară și coercitivă, relațiile din interiorul grupului de prieteni se transformă și ele. Filmul alternează jucăuș rolurile între membrii grupului: de la o scenă în care Ming și Ata-chan ghicesc în glumă ce-și spun directorul școlii și prietenii lor chemați pentru a fi cercetați în legătură cu o farsă, care sunt filmați prin crăpătura ușii, la o scenă de mai târziu în care primii doi preiau locul celor observați, într-un cadru filmat de sus, în timp ce Tom și Yuta ghicesc ce și-ar spune cei doi. Sora ne arată astfel în mod subtil cum dinamica grupului se schimbă, unele relații devenind ceva mai mult și impunând noi bariere în interior.
Cea mai importantă pistă urmărită de film este aceea a paralelei dintre parcursul prietenilor Kou și Yuta. Primul este atras inițial în siajul protestelor antiguvernamentale mai curând de interesul romantic pentru o colegă activistă, pentru ca apoi să realizeze mizele personale pentru care ar trebui să se implice politic. În schimb, Yuta încearcă din răsputeri să se agațe de vechiul lor stil de viață, de gașcă lipsită de probleme și griji, asta și pentru că, spre deosebire de Kou, pare a proveni dintr-o familie înstărită. E semnificativ poate că în scenele în care îl vedem pe Kou acasă el se află mereu în localul familiei (locul de muncă este și centrul universului lor domestic), pe când Yuta se bucură de o cameră de zi luminoasă și frumos amenajată, unde grupul lor de prieteni se reunește deseori. La fel, dacă mama lui Kou este mereu prezentă, mama lui Yuta pare să fie mai tot timpul plecată, deosebirile în relațiile familiale ale celor doi fiind subliniate de mai multe ori în film. Diferențele dintre cei doi sunt evidențiate cel mai bine de o discuție în care Yuta adoptă un punct de vedere pesimist și hedonist în același timp: dacă ei nu mai pot schimba nimic, pentru că răul s-a produs deja, măcar să se distreze cât mai pot. Kou îi reproșează prietenului său atât atitudinea infantilă, cât și ignoranța față de ce se întâmplă în jurul lor. Discuția se încheie când doi polițiști îl ridică pe Kou pentru a-i verifica documentele care atestă că are drept de ședere în țară.
Și în această scenă, ca în multe altele din film, tehnologia pare să fie o unealtă pentru abuzurile statului mai curând decât un instrument de emancipare sau care să le folosească celor mai vulnerabili. Tot ce le trebuie ofițerilor pentru a afla datele de identificare ale celor doi elevi este un telefon mobil care să le scaneze fețele. Pe de altă parte, vedem cum telefoanele inteligente sunt văzute de tineri ca fiind mai curând mijloace prin care autoritățile (mai precis, școala) să le urmărească fiecare pas. Într-o scenă comică, un coleg „păstrător al telefoanelor” caută într-o grămadă de dispozitive pentru a-i returna telefonul lui Yuta, după ce anterior acesta a trebuit să explice directorului școlii de ce nu-l avea asupra lui. O nostalgie pentru stilul de viață analog se resimte în câteva momente pe tot parcursul filmului, fie că vorbim de cadoul pe care Fumi i-l oferă lui Kou (o carte), fie că vorbim de bricheta-talisman pe care acesta o are tot timpul asupra sa. În plus, prin chiar locurile în care personajele aleg să-și petreacă timpul, ele par să respingă alegerile pe care societatea le-a făcut deja pentru ei: în locul școlii imaculate sau a casei dichisite, locuri hiper-tehnologizate, ei preferă cluburi mizere și clădiri dezafectate.
Recunosc că deși Kou pare a fi personajul-far al filmului, „călătoria” lui mi s-a părut și mai timidă, și mai neinteresantă decât cea a lui Yuta. Dincolo de faptul că acesta din urmă este prezentat ca membrul imatur al grupului, care îi ține pe loc pe ceilalți, în final, acesta trece prin cea mai semnificativă transformare. Ba chiar s-ar putea spune că este pedepsit într-un mod disproporționat față de celelalte personaje, fiind cel care se dovedește totuși profund fidel ideii de prietenie și unei griji autentice față de celălalt. Dincolo de multele promisiuni și discuții în interiorul grupului de tineri, Yuta este singurul care întreprinde o acțiune cu greutate, cu consecințe serioase pentru propriul viitor, fără discursuri politice, fără spectacol, ci izvorând dintr-un atașament sincer față de prietenii săi. Or, din acest punct de vedere, Neo Sora ne oferă personaje cu adevărat complexe, într-un film lipsit de zgomot și de umplutură, care curge precum o noapte leneșă de vară, petrecută în compania unor prieteni de care simți că nu te-ai mai despărți.
Regie: Neo Sora
Scenariu: Neo Sora
Actori: Yukito Hidaka, Hayato Kurihara, Shina Peng, Yûta Hayashi, Arazi






