Filmul lui Manole Marcus impresionează prin rafinamentul scenariului şi al punerii în scenă, este un veritabil film de artă în care personajele, chiar şi cele mai simple, îşi depăşesc condiţia.
Cu un citat din Virgiliu drept motto („Întoarcerea constelaţiei Fecioarei prevesteşte începutul dreptăţii pe Pământ”), având ca fundal ruine pe o plajă în care mişcarea valurilor mării simbolizează, în acelaşi timp, eternitatea spre care tindem, dar şi efemerul vieţii terestre, pelicula regizată de Manole Marcus pe un scenariu de Mihnea Gheorghiu se anunţă încă de la început drept una care îşi propune să meargă la esenţe.
Apariţia bivolului negru şi cadrele focalizate pe femeia aflată în suferinţă sugerează eterna luptă dintre bine şi rău, care, cum spunea Dostoievski, are drept sălaş inima omului.
Piesa de teatru jucată în acest decor atemporal şi dansurile ce amintesc de ritmurile tribale au semnificaţia confruntării cu destinul. Omul, această fiinţă cu aspiraţii celeste, dar şi cu instincte ce îl atrag în capcana căderii în păcat, se află, de la naştere până la moarte, în căutarea sensurilor propriei existenţe, a decriptării traseului pe care au mers şi predecesorii săi şi vor păşi şi urmaşii.
De la tragedia grecească antică şi până la dramele prezentului drumul nu este, de fapt, atât de lung, fiindcă personajele sunt, în esenţă, aceleaşi, chiar dacă „actorii” s-au schimbat. Regizorul sugerează în repetate rânduri acest lucru.
„Zicând că zeii-s oameni ca şi ei” este, în acest context, o replică-cheie. Oamenii vor fie să devină asemeni zeilor, nemuritori şi atotputernici, fie ca aceştia să se coboare la nivelul lor.
„Dragostea nu se teme de nimic, nici de fericire, nici de nefericire – aşa e soarta ei” este o altă replică, de data aceasta a personajelor implicate, care vrea să spună că atât fericirea, cât şi suferinţa din iubire sunt un dat al naturii umane şi al fiinţării terestre căruia nu i ne putem sustrage.
Povestea nefericită a lui Lut (Chris Avram) şi a Sabinei (Gilda Marinescu) pare a fi dusă mai departe de fiica lor, Dita (al cărei frate era surdo-mut), interpretată de Anna Széles, care alege să se căsătorească cu unul dintre actori (pe nume Dionis).
Totul părea în regulă, numai că în curând vor ieşi la iveală secrete de familie întunecate…
Intriga, bârfele, invidiile, pornirile adulterine, sentimentele de înstrăinare şi de părăsire îşi fac apariţia în mediul rural în care se desfăşoară acţiunea filmului – şi toate converg către desfăşurarea unei tragedii moderne.
„Împacă-te cu gândul că lumea asta este o vale a plângerii”, îi spune preotul Sabinei, care, pradă unor gânduri negre, vine să se confeseze.
Numai că exact aici este problema. Chiar dacă ştiu că existenţa terestră este efemeră, oamenii vor să dobândească totul pe parcursul ei. Nu se împacă nici cu sfârşitul, nici cu suferinţa, nici cu blestemul.
Sărmane efemeride ce vor să dobândească totul… Sau măcar un crâmpei de veşnicie.
Filmul lui Manole Marcus impresionează prin rafinamentul scenariului şi al punerii în scenă, este un veritabil film de artă în care personajele, chiar şi cele mai simple, îşi depăşesc condiţia.
„Pâmântul le ştie pe toate şi le scoate la iveală atunci când vine vremea” … Într-adevăr. Cuvinte profunde, şi care nu se referă doar la secretele de familie, ci la însăşi condiţia de muritor.
Finalul nu poate decât să întregească acest tablou al suferinţei – dar ne este oare, ea, cu adevărat predestinată? Sau tot noi, prin alegerile pe care le facem, prin trădările şi micimile noastre, prin faptul că deschidem, mai mult sau mai puţin voluntar, porţile Răului, perpetuăm, de secole, ceea ce îndeobşte numim predestinare?
Un film extraordinar, de colecţie, care atestă că Arta, scrisă cu majusculă, îşi face loc şi pătrunde în casele oamenilor chiar şi în vremuri tulburi.
Întreaga distribuţie se ridică la nivelul peliculei, parcă totuşi un plus pentru Gilda Marinescu, extrem de convingătoare în rol.
Regie: Manole Marcus
Scenariu: Mihnea Gheorghiu
Actori: Gilda Marinescu, Chris Avram, Ioana Bulca
