Zieja (Robert Glinski, 2020)

Un film superb despre credinţă, devoţiune şi adevăr, Zieja relatează povestea unui preot care, mai presus de orice, transmite lecţii de viaţă atât celor dispuşi să-l asculte, cât şi duşmanilor.

recenzie de film Zieja

Filmul lui Robert Glinski, prezentat recent în cadrul Festivalului Filmului polonez, Cinepolska, spune o poveste cum s-au petrecut destule în trecutul nu foarte îndepărtat (acţiunea are loc în 1977): un ofiţer al Serviciului de Securitate primeşte o sarcină şi trebuie să convingă pe cineva să colaboreze.
Numai că de data aceasta este vorba de un preot octogenar (care era cofondatorul organizaţiei de opoziţie Comitetul de Apărare a Muncitorilor). Cum la întrebarea cine l-a îndemnat să acţioneze într-un mod care era interpretat de servicii drept contrar intereselor Poloniei, acesta răspunde ”Iisus Hristos. Din Nazaret”, securistul Adam Grosicki (prezentat ca un personaj pitoresc de regizor şi interpretat inspirat de Zbigniew Zamachowski) se vede nevoit să pluseze, făcând o incursiune în trecutul părintelui Jan Zieja (Andrzej Seweryn).
Aflăm cum acesta, în tinereţe, ascultase spovedania unei tinere care încercase să se sinucidă şi apoi trebuise să se ocupe de un băieţel care refuza mâncarea.
Sinucigaşa Zosia moare la scurt timp după aceea, moment surprins cu sensibilitate de regizor: un loc rămas gol pentru totdeauna, inscripţia de deasupra patului ştearsă şi o cruce purtată în faţa unui sicriu. Oare merită orice suferinţă să plăteşti un asemenea preţ? Credem că nu.
Tânărul preot (rol foarte bun făcut de Mateusz Wieclawek) este cercetat în legătură cu oficierea slujbei de înmormântare care, se ştie, în religia creştină este interzisă în cazul sinucigaşilor (o practică ce poate, totuşi, suscita controverse, mai ales că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali).
Scenele de debut sunt decupate dintr-o realitate care ar putea avea loc oricând.
Apoi suntem purtaţi, prin prisma amintirilor preotului Zieja, înapoi în timp, de la războiul polono-sovietic din 1920 până la Al Doilea Război Mondial.
Ororile războiului (de la ucideri până la aruncările cadavrelor în groapa comună) sunt prezentate foarte veridic de Glinski şi, indirect, vizionarea lor îndeamnă spectatorul să-şi pună aceeaşi întrebare: merită plătit preţul? Iar Zieja, deloc întâmplător, este din nou tras la răspundere, de data aceasta pentru discursul pacifist. Tânărul preot încerca să facă doar Binele, dar era mereu greşit interpretat.

Filmul beneficiază de o regie de clasă. Secvenţele cu soldaţii dinamitând intrarea în biserică şi intrând în forţă în aceasta, în timp ce o cruce cu Mântuitorul răstignit se răstoarnă şi începe să penduleze, sunt unele care pot intra într-un top al celor mai impresionante din cinematografia ultimelor decenii (am mai văzut una oarecum similară în filmul lui Jeunet Un long dimanche de fiançailles, tot o dramă de război). Dialogurile au miez, transmit un mesaj peren. Interacţiunile dintre personaje sunt veridice.

”Credinţa înseamnă să-L cauţi pe Dumnezeu”, o replică memorabilă a lui Zieja. Adică nu să-L găseşti, ci doar să-L cauţi (o replică cu care, poate, Bergman n-ar fi fost de acord. Dar care, credem, este cea corectă).
Filmul lui Glinski este şi o pledoarie caldă pentru bine, pentru iertare (chiar a duşmanilor), dar nu una didacticistă, ci una trăită, plină de substanţa pe care numai experienţa lucrului trăit (sau măcar înţeles) ţi-o poate da.
Desigur, un mare merit îl are şi scenariul semnat de Wojciech Lepianka, unul care caută profunzimea şi nu face aproape deloc concesii comercialului.
Un citat care surprinde prin subtilitate: ”Nu căuta moartea. Te va găsi ea. Dar caută calea prin care să faci din moarte o împlinire”.

Aşa cum vinul devine mai bun pe măsură ce se învecheşte, filmul lui Glinski devine tot mai bun pe măsură ce se apropie de final. Dacă la început poţi avea impresia că urmăreşti o simplă punere în scenă a unei confruntări dintre un prelat şi un ofiţer de securitate, la sfârşit vei avea certitudinea că ai urmărit o capodoperă a cinematografiei contemporane (iată, şcoala poloneză de film nu se dezminte nici de data aceasta), tot mai bogată în sensuri profunde şi în adevărate lecţii de viaţă şi de religie, unele dintre ele spărgând tiparele obişnuite.

Regie: Robert Glinski

Scenariu: Wojciech Lepianka

Actori: Andrzej Seweryn, Zbigniew Zamachowski, Mateusz Wieclawek

Previous post Free Guy (Shawn Levi, 2021)
Next post Stalker (Andrei Tarkovsky, 1979)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!