O experiență cinematografică formatoare, necesară oricărui cinefil aflat în căutarea unor altfel de modalități de expresie artistică.
Simfonie cinematografică magico-realistă, filmul Yume (eng. Dreams) este o coproducție internațională, realizată cu sprijinul lui George Lucas și Steven Spielberg și prezentată, în premieră, cu ocazia Festivalului de Film de la Cannes.
Pictor și regizor deopotrivă, Akira Kurosawa își materializează, artistic, subconștientul în opt secvențe de o frumusețe estetică desăvârșită și încărcătură psihologică completă. De altfel, filmul cuprinde opt vise recurente ale regizorului, care dizolvă realitatea în posibilități de expresie mult mai complexe și tulburătoare ale subconștientului. Departe de a fi doar o producție profund personală, Yume devine, prin temele reprezentate, vocea oricărei conștiințe.
Ploaie. Este vremea când vulpile își oficiază ceremonia de nuntă, sub curcubeu. Mama și copilul Kurosawa stau lângă poarta monumentală, într-o atmosferă gravă și rece. Copilul alege să vadă ceea ce era strict interzis : ritualul mitic al vulpilor sălbatice. O pădure edenică se deschide în fața ochilor, cu o cromatică de basm și trupuri de copaci imenși scăldați într-o ceață lăptoasă. Umbre și lumini, ca un portal între real și fantastic. Ca o materializare a fanteziei, apar, pe ritm de muzică, vulpile sălbatice.
Templu. Băiatul, învăluit în tacere, servește masa unor gheișe. Privirea îi alunecă peste statuetele tradiționale japoneze. Acesta se lasă, însă, ademenit de silueta unei fete în roz, pe care o urmează într-o pădure de o cromatică feerică, cei doi stând față în față, încadrând pădurea în armonie și așteptare. Ajunși, apoi, în câmpul golaș, de un verde intens, se desprind, de nicăieri, statuetele însuflețite surprinse în primele cadre.
Iarnă. Copilul, devenit adult, este încătușat, împreună cu alți trei, în munți, viscolul împrăștiind zăpada în valuri de alb. Vocile răsună ca dintr-o crevasă. Este întuneric ? Este lumină? Zăpada albă a întunecat totul. Cei trei cad frânți, învinși. Lentoare, greutate, marele alb, întuneric și strălucirea zăpezii care acoperă totul. Peisajul este, deopotrivă, tenebros și poetic. Precum, o fata morgana, chipul angelic al unei femei se apleacă drăgăstos deasupra celui căzut – îl dezmiardă cu năframa: zăpada este fierbinte, zăpada încălzește, împingandu-l, cu gesturi de șarpe, în zăpada tot mai adâncă. Ca printr-un vis, aceasta dispare în văzduh după ce fața i se schimonosește într-o arătare demonică.
Tunel. Aflat la vârsta maturității, fragil, acesta apare în haine de armată. În fața lui, se deschide un tunel din adâncul căruia se aude, tot mai limpede, lătratul amenințător al unui câine. Ferindu-se, aproape paralizat, din calea lui, soldatul traversează tunelul, zgomotul pașilor însoțindu-i singurătatea. Dinspre tunel, se aud alți pasi. Silueta unui bărbat cu chip albastru și ochi stinși iese din acesta. Este întâlnirea magic realistă dintre viață și moarte, de o intensitate emoțională extraordinară, a soldatului căzut care continuă, încă, să lupte, refuzând să se predea morții. Deja halucinantă și provocatoare prin întâlnirea uluitoare, scena devine paroxistică : odată ce soldatul mort se predă morții, cei doi salutându-se militărește, din tunel, din moarte, se aud pașii violenți ai unui pluton întreg, în vreme ce regizorul se dă în spate, tot mai îngrozit.
Van Gogh. Arta, frumosul îi urmează morții, ca răspuns al rezistenței. Astfel, visul debutează cu tabloul pictorului post-impresionist, ulterior, camera introducându-l pe regizor în cadrul unei expoziții cu cele mai importante lucrări ale pictorului. Privirea devine, din nou, portal către un nou univers, ce îl transpune pe Kurosawa, de data aceasta, la o vârstă a maturității depline, în realitatea tabloului însuși. Ceea ce urmează este un labirint pictural extraordinar, un omagiu artistic și cinematografic deplin.
Muntele Fuji. O scenă de o frumusețe halucinantă și de un tragism copleșitor. Muntele Fuji : o furtună de ardere și roșu – reminiscență a bombelor atomice din cel de-al Doilea Război Mondial. O mare de oameni își caută salvarea, îmbulzindu-se în disperare și speranță. Regizorul aleargă contra lor, căutând răspuns mulțimii haotice. În fața lui, o scenă apocaliptică: Muntele Fuji însângerat de lavă și de cele șase centrale atomice care explodează, una după alta. De la roșul arzător la albastrul rece: pământul golit de oameni, doar urmele prezenței lor și marea. Unde sunt toți aceia care fugeau ? o întreabă regizorul pe femeia cu cei doi copii și bărbatul în costum rămași în urmă. Marea i-a primit pe toți : roșu și albastru, foc și stingere. Gazele amenințătoare ale radiațiilor învăluie scena precum un voal blestemat, bărbatul aruncându-se în mare. Visul îl surprinde pe regizor încercând să alunge, cu disperare, moartea viu colorată din aer, – gazele radioactive ale exploziilor atomice. Demonul plângător urmează viziunii apocaliptice și completează deșertăciunea umană prin metafora pustiirii : omul devenit demon.
Satul morilor de apă sau visul raiului pierdut, al omului aflat în deplină armonie cu natura încheie ciclul celor opt vise. Astfel, apa murdară și aerul murdar poluează sufletul omului. Sunetul apei cristaline și limpezimea ei, verdele proaspăt al ierbii și cuvintele înțelepte ale bătrânului de 103 ani lansează o meditație asupra vieții moderne, în care știința creează obiecte-miracol cu scopul de a facilita un trai simplu, dar aducând, în cele din urmă, doar nefericire. Scena se încheie cu celebrarea morții primei sale iubiri, în vârstă de 99 ani.
Ultima secvență îmblânzește cu pace și culoare teroarea ultimelor coșmaruri.
Yume este o experiență cinematografică formatoare, necesară oricărui cinefil aflat în căutarea unor altfel de modalități de expresie artistică.
Regie: Akira Kurosawa, Ishirô Honda
Scenariu: Akira Kurosawa
Actori: Akira Terao, Mitsuko Baishô, Toshie Negishi
