”Pentru toți cei ale căror creiere se vor descompune înaintea inimii” – un motto original și trist al unei povești despre suferința umană și îmbătrânire.
”Viața este un vis într-un vis” este replica schimbată de doi bătrâni care ciocnesc un pahar în curtea unei case vechi. (Citat din Edgar Allan Poe care îl va preocupa mult pe eroul masculin al acestei pelicule). Se apropie de final? Au amintiri de preț de care se tem să se despartă? Li se întunecă judecata? Spectatorul își va pune, probabil, aceste întrebări încă din start.
Incursiunea în viața cuplului de bătrâni va fi, pentru câteva momente, întreruptă de un clip cu un cântec superb despre viață și trecerea timpului, despre trandafiri și emoții, interpretat de o femeie tânără (Gaspar Noé intercalează special aceste cadre, pentru obținerea unui contrast care frapează, însă nu violentează privitorul).
Interiorul relativ simplu, dezordonat al locuinței este cadrul perfect pentru o poveste în care luxul și opulența nu aveau ce căuta, însă important cu adevărat este modul în care personajele își armonizează (sau nu) eul interior cu fereastra spre lume pe care o deschidem, de fapt, în fiecare zi (indiferent că o facem direct sau prin intermediul radioului, a tv-ului sau dând un telefon).
Acțiunile celor doi vor fi prezentate în două calupuri distincte, separate de o bandă (care va dispărea parțial doar la sfârșitul fimului). Noé își păstrează stilul original de a filma.
Structural asemănător întrucâtva cu The Father și Amour, filmul excentricului cineast argentinian stabilit în Franța prezintă povestea unui cuplu aflat la vârsta senectuții a cărui soliditate începe, treptat, să se destrame, dar nu din motivele obișnuite, ci din pricină că unul dintre ei (femeia) pierde, treptat, contactul cu realitatea și lupta cu cea mai de temut afecțiune a bătrâneții: Alzheimer.
Cei doi erau intelectuali (bărbatul scria o carte despre film și despre vise, intitulată Psyche, iar prin încăperi se pot vedea mai multe afișe ale unor filme, printre care și Metropolis, al lui Fritz Lang).
”Cinema-ul este un vis”, îi va spune el unui prieten într-o convorbire telefonică.
Noé nu este un regizor căruia să-i fie caracteristic să mizeze foarte mult pe subtilități psihologice, ci mai degrabă pe cadrul-șoc sau pe tehnicile bizare de a filma (ca în Soudain le vide). Aici însă (deși filmul poate părea lungit inutil sau cu unele cadre plictisitoare) are o altfel de poveste de spus, una a echilibrului fragil interior-exterior, a apropierii de inevitabilul sfârșit, și o tratează diferit față de alte producții ale sale. Screen International l-a numit ”cel mai matur film al regizorului Gaspar Noé” – și chiar așa este. Fără elemente de tip hardcore ca în Irréversible și fără efecte stroboscopice ca în amintitul Soudain le vide, cineastul francez se concentrează pe personaje și pe efemeritatea (și uneori absurditatea) existenței. (Se pare că scenariul i-a fost inspirat parțial de propria experiență a unei hemoragii cerebrale ce i-ar fi putut fi fatală, suferită în 2020).
”Am inventat calculatorul și am mers pe Lună (…) dar inteligența noastră nu a evoluat”, se spune într-un documentar pe care îl vizionează toți trei (puțin mai târziu este introdus și fiul, Stéphane, care își iubea familia, dar avea un anturaj dubios). Interesantă teză. Adică, desigur, am evoluat, dar într-un sens ADN-ul uman și capacitatea creierului nu s-au schimbat fundamental.
Soția lui Stéphane, Pauline, avea și ea probleme de sănătate și fusese spitalizată. Ideea centrală a acestei drame este că suntem pur și simplu neputincioși în fața bolilor și a legilor crude ale firii, care ne fac să îmbătrânim, să ne pierdem capacitățile de odinioară și, în cele din urmă, să murim.
Asistăm ca simpli spectatori, deși ne străduim din toate puterile să facem mai mult.
Cum era de așteptat, există un crescendo, inițial problemele sunt într-o fază incipientă, apoi se complică, pentru a deveni, în final, insurmontabile.
Filmul este destul de lung (2 h 22′) și impresia pe care o ai este că același lucru putea fi spus mai comprimat, iar efectul dramatic ar fi ieșit mult mai bine dacă pe lângă scenele redate ar fi fost intercalate, de exemplu, flashback-uri cu cei doi soți în tinerețe, fericiți (ceva de acest gen apare totuși spre sfârșit – un final extrem de trist, apăsător, care îți va lăsa un gol, îți va da o senzație de pustiire sufletească). Însă este interesant în felul lui și mai ales îi prilejuiește cinefilului întâlnirea cu un Gaspar Noé așa cum sigur nu l-a mai văzut.
În rolul principal masculin îl puteți vedea pe celebrul regizor de filme horror italian Dario Argento, iar în cel feminin pe Françoise Lebrun.
Regie: Gaspar Noé
Scenariu: Gaspar Noé
Actori: Dario Argento, Françoise Lebrun, Alex Lutz
Unde poate fi vizionat Vortex:
